„Ultima noapte de dragoste”. Povestea unui film și a unei epoci

S-au împlinit pe 22 aprilie 124 de ani de la nașterea lui Camil Petrescu. Iar în curând, pe 14 mai, se vor împlini 61 de ani de când a murit. Între aceste două date dintr-un calendar sec, se întinde o viață fascinantă. În 1930, Camil Petrescu scria „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Și pentru că, în urmă cu câțiva ani buni, mai exact în 2009, am avut un lung dialog cu Vadimir Găitan, actorul care avea să-l întruchipeze pe Gheorghidiu într-o ecranizare de la sfârșitul anilor ’70 (o ecranizare destul de liberă de la textul lui Camil Petrescu…) folosesc textul publicat atunci în Jurnalul Național, pentru a deschide o posibilă discuție, despre film, despre ecranizări după romane românești celebre, care nu prea se mai fac, despre generații, despre zile petrecute pe platoul de filmare, despre Camil Petrescu, despre generații dispărute…

Povestea filmărilor la „Ultima noapte de dragoste” pe care Vladimir Găitan a reînviat-o într-o dimineaţă de iunie a început cu cea a unei fotografii pe care actorul a descoperit-o printre amintirile legate de acea perioadă de sfârşit al anilor ’70. „E o fotografie care mi-e foarte dragă şi care are o istorie special”, îmi spune arătând spre personajul care îi stă alături în imagine. „Domnul pe care-l vezi aici şi care a făcut figuraţie în film a venit special atunci când Doina Levintza a început să caute tot felul de obiecte autentice. Totul a fost autentic, haine vechi, păstrate din acea epocă, pe care oamenii le aduceau ca să fie folosite la filmări. Şi, la un moment dat, a venit personajul pe care-l vedeţi, cu acest frac, şi a povestit firesc şi simplu cum şi-a cumpărat fracul cu mulţi ani în urmă. Dar n-a mai apucat să-l îmbrace niciodată, pentru că au venit comuniştii, a fost arestat, a făcut ani mulţi de închisoare politică, iar când a ieşit de acolo a descoperit că soţia îl părăsise şi moda se schimbase…” Filmările la „Ultima noapte de dragoste” îi dădeau prilej acum să se întoarcă în timp şi să trăiască în ficţiune clipe care atunci i se furaseră… Viaţa se jucase cu el de-a „v-aţi ascunselea” şi clepsidra se întorcea acum şi-l trimitea înapoi, în trecut. Iar fotografia a fost făcută într-o seară, într-o pauză de filmare, când domnul coborât direct din lumea lui Camil Petrescu l-a zărit pe tânărul Vladimir Găitan într-un colţ, stând cu mâinile în buzunare. Atunci a mers la el şi i-a spus: „Tinere, niciodată să nu stai cu mâinile în buzunare atunci când eşti îmbrăcat în frac…”.

Filmaţi sus, în munţi, în condiţii deloc uşoare. Cum se scurgeau minutele şi orele între două explozii, între două scene?

O să vă povestesc un moment mai degrabă amuzant… La un moment dat, într-o pauză de filmări, jucam table cu Ion Besoiu pe o ladă. Acolo era o permanentă luptă cu timpul, cu soarele… Fiind o zonă de munte, soarele era foarte sfârşit, căutam lumina, căutam mereu momentul potrivit. Iar în pauzele astea, ca să treacă vremea, jucam table. Imaginează-ţi că eram de luni întregi plecaţi de acasă şi departe de familie… Tablele erau un fel de descărcare nervoasă. Şi pe lada aia, după cum spuneam, jucam table îndrăcit cu Ion Besoiu…  Din când în când tot venea câte un soldat şi zicea: „Scuzaţi, vă rog!”. Ridicam cutia de table, ăla se băga, scotea nişte bucăţi de săpun din ladă şi pleca la treaba lui. Noi aşezam la loc tablele, ăla venea iar, ridica din nou capacul de la cutie, scotea două bucăţi de săpun, şi tot aşa… „Mă, dar ce se spală ăştia!, zic eu. Sau or fi de la manutanţă şi le împart săpunul soldaţilor…” Pentru că aveam cu noi foarte multă figuraţie armată. Soldaţi care stăteau în corturi şi erau la dispoziţia noastră. Şi, la un moment dat, nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat, dar cred că am fost chemat la o repetiţie. Mă duc, repet şi, când schimb unghiul de venire spre locul unde jucam table cu prietenul meu Ion Besoiu, văd un cap de mort pe lada pe care jucam noi, un cap de mort cu două oase dedesubt… Desenul clasic. Şi scris mare: DINAMITĂ. Zic: „Jimmy, tu ştii pe ce jucam noi table?”. „Pe ce?”, întreabă el. „Ia întoarce căpşorul şi uită-te tu din partea asta”, îi răspund. Noi jucam table pe lada de dinamită… Dinamita, practic, arată ca nişte calupuri de săpun şi are o culoare maronie. Pusă cu capsă, devine periculoasă, dar aşa, în stare amorfă, nu se întâmplă nimic cu ea. Dar numai ideea să joci table pe o ladă de dinamită mi s-a părut îngrozitoare. I-am zis lui Besoiu: „Dacă explodează chestia asta, nici o lopată de om nu aleg ăştia din noi”. Îmi răspunde: „Hai să mergem de aici!”. Astea sunt întâmplările care fac sarea şi piperul acestor filmări. Şi faptul că am avut şansa să am aşa nişte colegi. Besoiu, Papaiani, George Mihăiţă, cu care am rămas prieten de-o viaţă, un partener minunat. Eram prieteni, aveam timp să fim prieteni, să ne iubim, să ne respectăm, să muncim împreună, să bem împreună. Erau lucrurile atât de normale, de fireşti în relaţiile între actori, nu erau cruzimea şi răutatea de astăzi. Lucrurile erau altfel. Poate fenomenul politic ne-a făcut să fim atât de uniţi… Mă uit astăzi cum copiii ăştia strâmbă din nas la filmări. „A venit cateringul şi e tot piept de pui şi tot piure…” Şi eu mă crucesc când îmi amintesc că nici măcar un ceai fierbinte nu primeam. Filmam într-un frig cumplit la Fundata… Eram îngheţaţi. Şi ne băgam sub haine nişte pungi de nailon. Aveam un flauşat chinezesc şi sub el puneam pungile astea ca să nu ne udăm prea tare. Dar tot te udai când îţi făcea Sergiu două explozii şi în mocirla aia trebuia să execuţi un „Culcat!”. La ora două noaptea deja erai ud leoarcă şi partea de deasupra începea să îngheţe. Efectiv îngheţa uniforma pe tine. Dacă dădeai o palmă, cădeau bucăţi de gheaţă. În condiţiile astea filmam. Şi nu exista un termos, un cazan, să-ţi dea cineva măcar un ceai. Nu existau bani pentru aşa ceva. Masă? Să-ţi dea cineva masă? Nici gând. Îţi luai tu ce găseai printr-o nenorocită de alimentară şi graţie unei fete îndrăgostite de film, care mai dosea câte un pate ultraînvechit şi o bucată de pâine şi asta era masa ta din acea zi. Dar nu vreau să scot ochii nimănui spunând cât de greu am muncit noi… Iar Sergiu era un regizor dur…

Dacă vă uitați acum la film, aveţi ceva să vă reproşaţi?

Da, foarte multe lucruri. Totul este perfectibil. Sigur că aveam o crispare pe care astăzi poate n-aş mai avea-o. Toate ţin de măiestrie, de explozie, de geniu… Eu am o poveste pe care o spun totdeauna, am fost şi director de teatre şi erau foarte mulţi colegi care spuneau că au ajuns la o vârstă şi vor o categorie de maestru. Şi le ziceam mereu că în povestea asta nu suntem egali. Dumnezeu nu ne face egali, chiar dacă ajungem la o vârstă. O categorie salarială se mai poate da, dar geniul nu-l putem da. Eu niciodată n-o să-l pot egala pe un Ştefan Iordache sau pe un Dinică, sau pe un Marin Moraru…. Oamenii ăştia au fost atinşi de o aripă de înger. Sunt colegi care fac cu o uşurinţă extraordinară personaje extraordinare şi alţii care, ca să ajungă la o performanţă, muncesc foarte mult. Sigur că pot ajunge să scoată şi ei un rol, dar efectiv suntem foarte diferiţi, şi diferenţa constă în… geniu. Sunt lucruri pe care, dacă în profesia asta nu le recunoşti, eşti un om chinuit. Iar eu le-am recunoscut şi le voi recunoaşte toată viaţa. Şi chestia asta mi-a dat o linişte şi o libertate fantastice. În momentul în care am înţeles fenomenul, că toţi suntem buni şi utili, dar că nu suntem egali şi că dintre noi se nasc câteva vârfuri aşa, atinşi, cum spuneam, de o aripă de înger… Cum să crezi că poţi fi egalul lui Ştefan Iordache? N-o să cred niciodată asta. Pentru mine, Ştefan Iordache rămâne un zeu. El face parte dintre cei aleşi, un mare talent şi un om de o mare valoare umană. De el mi-e dor în fiecare zi. Talentul lui de geniu te trăgea, te absorbea… Avea aură şi, dacă te apropiai de aura aia, te atingea şi te făcea şi pe tine frumos. Dacă nu eşti capabil să recunoşti lucrurile astea, înseamnă că eşti un om infirm.

În timp, care e scena din „Ultima noapte…” de care vi s-a făcut cel mai dor?

Sunt două scene. Una într-o casă-muzeu a Goleştilor din Câmpulung, aflată undeva, pe un deal. O clădire care m-a fascinat. Ceva mai frumos nu cred că există în Ţara Românească. Acolo am fost găzduiţi şi acolo am făcut toate scenele de dragoste cu Ioana Pacula. Nu scenele de dragoste îmi trezesc fiori, pentru că scenele noastre de dragoste sunt de o răceală îngrozitoare, pentru că stai cu 100 de operatori şi de electricieni pe capul tău şi tu eşti în pat cu fata aia şi trebuie să te simţi şi bine. Sunt cumplite. N-ai nicio intimitate, totul e un mecanism îngrozitor, trebuie să te concentrezi la alte lucruri… Dar acolo au fost şi scene foarte frumoase. Casa aia mi s-a părut extraordinară şi, culmea, de ce-mi mai este dor… sunt scenele de filmări de război, de lupte, în care am avut alături de mine o echipă minunată şi de actori, şi de cascadori, oameni alături de care am mâncat pâinea asta amară, la bine şi la rău. Au fost nopţile de filmare de la atacul în care armata română intră în Transilvania. Sunt amintiri şi lucruri pe care nu pot să le uit şi mi-e dor de oamenii ăştia.

La momentul respectiv, cât de aproape vă era scriitura lui Camil Petrescu?

Noi ne-am citit cărţile, noi eram îndrăgostiţi de scriitorii noştri. Camil Petrescu era unul dintre eroii noştri preferaţi, personajele lui, lumea lui… Nu vreau să re­pro­şez, că am şi eu doi copii şi discuţia e aceeaşi, bănuiesc, ca în toate casele, acelaşi conflict legat de nebunia cu computerul, cu laptopul… La 16 ani eu citisem „Pe aripile vântului”, Cronin… Cine mai ştie de Cronin astăzi, acest uriaş scriitor?! Citeam ce găseam în biblioteca părinţilor, care era bine dotată. Citeam lite­ratură românească, pe Sadoveanu, şi nu pentru că mi-l dăduseră de la şcoală, citeam cu o bucurie uriaşă. Aici mai e de spus ceva. Am avut şansa şi cred că e foarte im­por­tant… Eu am fost foarte bun prieten şi coleg de bancă cu Alex. Ştefănescu. Nimic nu e întâmplător. Acest băiat era de o cultură extraordinară. Eu eram tipul sportiv şi bătăiosul şi scandalagiul, dar el, cu înţelepciunea lui, m-a atras în zona asta a lecturilor pe care le devoram tocmai ca să le şi comentăm după aceea.
Mi-aduc aminte serile în curtea bisericii şi pe dealurile Sucevei când o gaşcă de puşti jucam şah şi vorbeam despre Sadoveanu, despre Emi­nescu, se recita Eminescu… Cred că Vladimir Găitan a avut o mare şansă în această prietenie cu această valoa­re a li­teraturii române actuale care este Alex. Ştefănescu. A contat enorm pentru formarea mea. Pentru că, vă spun, în afară de faptul că făceam o groază de nebunii, lectura era absolut obligatorie. Şi, ca să concluzionez… Camil Petrescu. Eram absolut îndrăgostit de el.

Ce vă amintiţi că a fost cel mai greu la filmări?

Cele mai grele au fost scenele de luptă, pentru că Sergiu le făcea foarte serios şi erau nişte explozii cu­tre­mu­ră­toa­re. Am filmat în poligonul militar la Făgăraş, unde vreau să vă spun că trotilul era trotil, lucram cu muniţie de răz­boi şi exploziile erau atât de puternice, că, efectiv, se termina secvenţa, şi bulgării uriaşi de pământ continuau să cadă pe noi ca o ploaie de meteoriţi încă multe secunde. Sergiu nu făcea rabat la asta şi toate filmările erau în­gro­zi­tor de reale, atacurile, luptele erau foarte, foarte dure.

Ce a avut Sergiu foarte special la acest film a fost că a respectat şi locurile unde s-au întâmplat evenimentele istorice, borna kilometrică ce despărţea Ţara Ro­mâ­neas­că de Transilvania, undeva sus, la Fundata, satele pe unde se întâmplă atacurile armatei române… Bariera şi pichetul de grăniceri cu care începe filmul sunt chiar pe borna kilometrică dintre Imperiul Austro-Ungar şi Ro­mâ­nia Mare. Sergiu a avut o ambiţie să folosească acele lo­curi, mai ales că erau superbe. Filmam undeva în munţi şi era cumplit de greu. Eram sus la Fundata şi dormeam la Bran. Nu era nimic încălzit, nici vorbă de căldură, erau -5 grade, într-un  motel nenorocit, veneam uzi de la filmări, iar eu mă băgam în pat cu o aerotermă în braţe, cu uniforma plină de noroi şi mă uscam efectiv sub şase pături. Aşa s-a filmat „Ultima noapte de dragoste”.

Iar scena de care îmi aduc aminte şi mă cutremur şi care m-a marcat este legată de momentul în care fug eu de la unitate şi vreau să ajung la Câmpulung. Sergiu mi-a găsit o cărare de munte, unde, eu fiind călare, dacă nu ri­di­cam piciorul dinspre peretele de munte mi l-aş fi zgâ­riat de el. Şi atunci puneam piciorul în lungul crupei ca­lu­lui, iar în stânga mea era o prăpastie de cel puţin 50 de metri cu un pârâu nefericit aşa care susura pe acolo. Eram absolut îngrozit. Atunci a venit la mine cel care avea grijă de caii aduşi de la herghelii din zona Rucărului şi mi-a spus: „Domnu’ artist, să ştiţi de la mine, calul este un animal foarte deştept. El nu vrea să moară şi nu se aruncă în prăpastie ca prostul. Numai că trebuie să nu-l agitaţi. Lăsaţi-l…” Se vedea pe mine că sunt îngrozit. Fă­ceam filmarea şi, ca să întorc calul, trebuia să ajung jos la poalele muntelui. Totul era îngust de 70-80 cm. Sfă­tuit de ţăranul acesta molcom, care mi-a spus foarte li­niş­tit să nu agit calul, să-l las şi să mă las în grija lui, l-am as­cultat şi, iată, astăzi stăm de vorbă…  Deci filmările au fost foarte grele, iar Sergiu niciodată nu ne menaja şi nu se menaja pe el în primul rând. Nu-ţi cerea nimic ce nu făcea şi el, atât de nebun era, în sensul frumos al cu­vân­tu­lui. Toate exigenţele şi le aplica în primul rând lui în­suşi. Normal că la provocarea asta tu, bărbat, nu puteai să nu răspunzi prezent.

Foto Arhiva personală Vladimir Găitan