Umbra răzbunării. Electra.

Valentin Georgescu

“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor şi textelor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi îi premiem cu antologia “Shakespeare. Lumea-i un teatru” alcătuită de George Banu.

Poate datorită trecutului meu influenţat de rigorile psihologiei, poate datorită firii mele uşor de impresionat, spectacolul lui Mihai Măniuţiu montat la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu – „Electra”, îmi este foarte drag, în orice formă ar fi prezentat.

De la decorul minimalist la costumele simple şi sugestive combinate cu textul în versuri cu aer antic, „Electra” este un complex simplu, un joc de umbre şi lumini extrem de revelator asupra trăirilor şi relaţiilor dintre eroii antici cu care am fost obişnuiţi. Appia numea corpul viu, mobil şi plastic al actorului reprezentatul mişcării în spaţiu, iar mişcarea, mobilitatea, principiul director şi conciliant care va determina unirea diverselor forme de artă spre a le face să conveargă simultan spre un punct comun (Adolphe Appia – „Opera de artă vie”, Ed. Unitext, 2000). Măniuţiu a ales ca această mişcare să ia fiinţă pe un ton diferit. Muzica plină de culoare şi viaţă a grupului Iza din Maramureş aduce Electra într-un context familiar fără a o transfigura într-o Electra a cărei descendenţă şi tradiţie elenă se pierd. Gamele înalte şi bruştele cadenţe ale ritmurilor moroşeneşti oglindesc parcă Meteora şi clădesc punţi de incidenţă a unei lumi idilice, mitice, apuse, cu una ale căror mituri şi valori sunt deloc mai puţin valoroase, dar aflate într-un context geo-istoric diferit.

A-ţi costuma actorii în funcţie de personajul (fie el absent) căruia i se supun este o sabie cu două tăişuri cu care Mihai Măniuţiu a jonglat pe scenă pe durata întregului spectacol. Cei loiali lui Aegist sunt îmbrăcaţi în robe albe legate cu şnururi albastre, conform timpului la care ne referim, iar supuşii lui Agamemnon, consideraţi trădători de către regimul Aegist mulţumită speranţelor şi intenţiilor lor, sunt îmbrăcaţi, în viziunea regizorului, complet în negru. Negru – simbol al trădării ce urma să fie? Negru – simbol al doliului pentru un rege ucis? Negru – simbol al nenorocirii unei prinţese măritate cu un ţăran sau al ruşinii unui prinţ exilat? Hainele şi căciulile negre cu care sunt înzestraţi „discipolii” lui Agamemnon, în conjunctura butoaielor în flăcări la care se încălzeau, pot sta ca simbol al sustragerii lor din forma pe care a luat-o societatea după şocul crimei ce s-a săvârşit? Negru poate însemna tot ce am enumerat mai sus, dar pata roşie de pe veşmintele albe ale Clitemnestrei şi al lui Aegist au avut, în cazul de faţă, ultimul cuvânt.

Cu Mariana Mihu în rolul Electrei, Oreste jucat de Marian Rîlea şi Ioana Crăciunescu şi Florin Coşuleţ în rolurile Clitemnestrei şi al lui Aegist, spectacolul sibian prinde viaţă într-un mod autentic, unic. Trebuie menţionată fidelitatea redării relaţiei dintre fraţi de către actorii din rolurile principale, de o autenticitate rară. Fineţea cu care se vede că au fost lucrate rolurile fiecăruia în parte este, după standardele mele, factor determinant al reuşitei spectacolului.

Chiar şi grecii îl admiră pe Măniuţiu pentru modul în care a reuşit să capteze esenţa mitului şi să o transpună pe scena românească. În cadrul celei mai recente ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu am avut plăcerea de a cunoaşte unul din actorii de sorginte greacă ce s-a perindat pe la noi şi nu am ezitat a-l trimite să vadă spectacolul lui Măniuţiu. Insistând asupra unui feedback, am rămas plăcut impresionat de reacţia sa pozitivă la spectacol.

Pot astfel să concluzionez că, într-adevăr, „Electra” este un spectacol de teatru complet, o flacără ce aduce Olympul mai aproape şi-l uneşte cu tradiţiile şi cultura autohtonă spre a crea un produs desăvârşit.