Cea de-a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii 100, 1000, 1000.000 de poveşti, organizat de Teatrul Ion Creangă, a avut loc la Bucureşti, între 3 şi 10 octombrie. Marele premiu, pentru cel mai bun spectacol, a fost obţinut de Mignone, spectacolul companiei teatrale Mr. Pejo’s Wandering Dolls, din Sankt Petersburg, Rusia, o companie ambulantă spectaculoasă, rătăcitoare geografic şi puternic înrădăcinată artistic.
Fotografiile din caietul program şi scurta prezentare a spectacolului, ce anunţau reprezentaţiile din 8 şi 9 octombrie, erau în măsură să creeze prejudecăţi şi să întoarcă din drum părinţii ce doreau să petreacă, alături de copiii lor, o seară relaxantă şi comodă la teatru, asistând la o montare clasică. Asta deoarece Mignone nu se foloseşte de artificii facile sau de şabloane recognoscibile pentru a plăcea. Este o fată/personaj care îşi expune strident urâţenia fizică, ai cărei demoni defilează neîngrădiţi printre spectatori, ai cărei prieteni imaginari sunt, de fapt, sanitarii fanteziei ei suferinde, care smulge priviri înspăimântate, ţipete de teamă şi rictusuri înlăcrimate. Totul se comunică scenic la nivelul emoţiilor şi al sensibilităţii, dincolo de cuvinte, copiii fiind provocaţi, cu duioşie, să descopere şi să îndrăgească o lume stranie şi necunoscută, nu să o recunoască şi să o recompună, împreună cu actorii, pe măsura devoalării ei.
Printre momente de circ şi şansonete franţuzeşti, se deseneză, în culori sângerii, povestea acestei lumi închise în sine, ce nu îşi mai găseşte resorturile să se salveze…cel puţin, până la un moment dat. Mignone (Tamara Karpova) locuieşte într-un dulap sinistru, construit din scânduri groase, roase de vreme şi de gânduri, de care este legată cu sfori mai mult sau mai puţin vizibile. El îi oferă ceea ce ea crede că o poate face fericită: hainele, încălţările, zâmbetele, gesturile languroase forţate, care să îi aducă mai uşor iubirea, dar totul ricoşează împotriva ei ca un bumerang. Când luminile se sting şi dragostea pare posibilă, dragoste căutată cu o lanternă minusculă ori cu un reflector imens, într-o mare de întuneric, demonii cedează sau se ascund. La reaprinderea luminilor reci şi crude, forţa nou descoperită se frânge, sub apăsarea fantasmelor întunecate, împotriva cărora aceasta nu poate sau nu ştie cum să lupte.
Mignone îi are aproape pe cei doi gardieni ai vieţii ei interioare – Pulcinello şi Dirijorul (Oleg Skotnikov şi Vitaly Gomonyuk), două personaje haioase şi dinamice, decupate parcă dintr-un film mut din anii ’20, un fel de Dumb and Dumber (varianta alb-nergu) ai commediei dell’arte (dacă-mi poate fi iertată asocierea). Ei mătură cu energie toată angoasa, disperarea, groaza, panica ce o înlănţuie pe Mignone în capcana ei de lemn, ale cărei uşi, deocamdată se deschid doar spre interior, fără a lăsa nimic purificator să pătrundă din afară. O salvează de sinistrele creaturi devoratoare de inocenţă, de iepurele gigantic ce îşi tropăie furia prin viaţa ei şi chiar de moartea pe care ea însăşi o cheamă, înfrântă.
În tot acest timp, o imagine sfredeleşte sufletele tuturor celor din sală – o inimă care arde, pentru a renaşte în bucurie, nu din cenuşă, ci din apropierea umană, din îmbrăţişări şi zâmbete senine, din priviri calde şi din emoţie.
Tot spectacolul este construit ca un fel de casting, o audiţie specială, în căutarea eroului zilei, a celui care o poate înţelege pe micuţa fiinţă, prizonieră a propriei minţi, şi care o poate salva de ea însăşi, iar cei selectaţi să participe, fără ştirea lor, sunt chiar spectatorii. Ei sunt aduşi pe scenă şi supuşi unicei probe – aceea de a o răpi pe Mignone din dulapul ei devastat de întuneric, de a o ajuta să scape, prin iubire, de noaptea ce o copleşeşte.
De-abia în momentul în care ea însăşi hotărăşte că nu fuga este soluţia, ci înfruntarea demonilor şi nimicirea lor, cu forţa aceleiaşi minţi pe care ei o subjugaseră, şi transformă dulapul-cavou într-o masă de sărbătoare, la care adună, tot din public, o întreagă familie, cu care să împărtăşească nou descoperita libertate, lumina caldă şi puternică invadează scena şi Mignone se salvează, de ea, prin ea.
Spectacolul păpuşilor rătăcitoare ale domnului Pejo nu are nevoie de cuvinte pentru a înregimenta emoţia în sintagme standard, nu are nevoie de clişee pentru a ilustra sensibilitatea şi nu este, în nici un fel, demonstrativ. Coloana sonoră specială (Oleg Skotnikov), sunetele nearticulate care definesc fiecare mişcare, care sintetizează fiecare gând şi care transportă fiecare senzaţie într-un spaţiu auditiv aproape palpabil, scenografia simplă, care dă o dimensiune reală tuturor tranformărilor sufleteşti şi cei trei actori excepţionali, autentici, creativi şi expresivi până şi prin tăceri, care impersonează o lume interioară complicată şi fermecătoare, sunt elemente suficiente pentru a spune o poveste tulburătoare, în care sufletul şi mişcările lui neprevăzute sunt personajele principale. Prezenţa regizorului acestui spectacol, Anna Shishkina, este discretă şi cu atât mai pregnantă. Ea este artistul păpuşar care manevrează marionetele fără să fie sesizat, dar fără de care întreaga construcţie s-ar prăbuşi, inertă – în acest caz, sintagma autorul spectacolului nu este exagerată, Shishkina fiind, în acelaşi timp, autor al scenariului, scenograf şi regizor.
De altfel, în Mignone, totul este sugestie, şoaptă, gând intuit şi imediat reprimat; nu avem de-a face cu o lume de basm, în care, în aşteptarea prinţului, frumoasa fată îşi primeneşte chipul şi înfăţişarea, ci cu o lume de coşmar interior, transformată doar prin primenirea sufletului, în aşteptarea gândului bun.
De ce Un arici pe-un câmp de maci? Pentru că, între versurile acestui nou cântec al lui Florin Chilian, un adevărat deschizător de ferestre în zidurile mele interioare, ridicate din ignoranţă, spaimă şi laşitate, am găsit descrierea cea mai vie şi mai puternică a lui Mignone – “Între zâmbet, între scrâşnet… un arici pe-un câmp de maci”… şi pentru că propriile-mi cuvinte s-au dovedit neputincioase să spună mai mult. Atât.
Print