“Un artist fără credinţă ar fi ca un pictor fără vedere” – Andrei Tarkovski

Am citit şi am recitit filmele lui Andrei Tarkovski în diferitele perioade ale vieţii mele profesionale şi, mult mai târziu, ale călătoriei mele către Dumnezeu. Ciudat mi s-a părut întotdeauna faptul că fiecare lectură mă modifică: mă înţelegeam mereu altfel în faţa aceluiaşi obiect, aşa cum mă regăsesc de fiecare dată alta în faţa oglinzii veneţiene din sufrageria părinţilor, oglinda copilăriei mele, moştenită de la bunica din partea mamei.

Andrei Tarkovski pe platoul de filmare

Ciudat mi se pare şi azi, când văd şi revăd tehnic aceste filme, cum le trăiesc aproape cu uimire, încă aşteptând surpriza a ceea ce se va întâmpla, care va fi atitudinea unuia sau altuia dintre personaje şi cum voi reacţiona eu. Primul film pe care l-am văzut – fireşte, nu primul în ordinea cronologică a filmografiei maestrului – a fost Andrei Rubliov. Poate nu întâmplător, pentru că îmi dă sentimentul începutului: momentul în care, hotărât să faci un lucru, îi ceri duhovnicului binecuvântarea. Şi, în acelaşi timp, le spui fraţilor că ai purces la drum. Vorbind în alţi termeni, stabileşti codul.

Sensul demersului pe care îl încerc acum este acela de a vedea cum filmul – asemenea tuturor artelor – poate sluji şi se poate întâlni în plan superior, ca finalitate, cu liturghia: trăirea, de fiecare dată a Timpului Evangheliei. Jertfa cea nesângeroasă nu este un simbol, ci o realitate. Se petrece aici şi acum, în timpul Sfintei Liturghii, iar pâinea şi vinul, sub pogorârea Duhului Sfânt, devin cu adevărat trupul şi sângele lui Hristos. Nu simbolizează, ci este. Un exemplu: “Solaris”. Fiecare moarte a femeii iubite poate fi percepută ca o cădere. Cădem, îngăduinţa lui Dumnezeu, spre a ne smeri. Un cuvânt poate ucide. Un gest poate ucide. Kris o ucide, mereu şi mereu, pe Hari. Atunci, pe Pământ, ea s-a smerit şi a murit din iubire. Acum, pe staţia Solaris, el încearcă, de fiecare dată, să meargă mai departe. Cu speranţa mântuirii.

Când ne poticnim şi ni se pare greu să ne punem din nou pe drum, pe drumul cel strâmt şi singurul care ne conduce spre Adevăr, în inima noastră arde încă un grăunte de speranţă: imaginea tâlharului de-a dreapta. Şi mă justific – chiar riscând să alunec în melodramatic: m-a preocupat şi mă preocupă felul în care este receptat Tarkovski, pentru că am sentimentul unui miracol care se petrece cu fiecare dintre noi în faţa operei lui. La fiecare vizionare, eu aştept ca Hari să iasă din Ocean ca Afrodita din spuma mării, reală şi îndrăgostită, trăind cu Kris până la adânci bătrâneţi; până vor sfârşi mitic, ca Filemon şi Baucis. Dar nu se întâmplă. Şi din cauza asta, de fiecare dată, îmi vine să plâng. Un alt exemplu: “Călăuza”. Filmul care vorbeşte despre inexistenţa dimensiunii Timp. Aici aş putea fi contrazisă chiar cu o aserţiune a regizorului: “timpul nu este niciodată reversibil. Cel puţin aşa cred.”, justificare a unui aparent paradox. De gândit şi de luat în seamă acel  termen lăsat posibil, născut din îndoială: “Cel puţin aşa cred.” Înţeleg, în acest moment al existenţei mele, că doar în planul contingentului timpul nu este niciodată reversibil. Pentru că realitatea imediată funcţionează pe axa ordonată de timp. (Tema aceasta a constituit una dintre propunerile majore ale lucrării intitulate “Ambiguitate teatrală şi model liturgic în opera lui Andrei Tarkovski”.) Există Prezentul. Cel care este. Cel în care ne-am născut spre a ne mântui. Nimeni nu va şti ceasul în care va fi chemat. Părintele Arsenie Papacioc şi-a desenat un cap de mort la care nu conteneşte să privească. Memento mori. Soljeniţîn spunea că viaţa îşi împlineşte rostul dacă atunci când moare omul reuşeşte să fie cu un pic mai bun decât cum a venit în lume. Despătimirea. Vă amintiţi unul dintre lungile cadre din finalul filmului? Fetiţa Călăuzei merge. Într-un travelling lateral de urmărire, de la plan mediu spre prim-plan, o vedem mergând. Totul îi e cu putinţă lui Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem orbi. Apoi, pentru spectator, pentru noi, regizorul, ca şi cum n-ar avea încotro, lărgeşte cadrul şi ne dă satisfacţie – deşartă: fetiţa este purtată pe umerii tatălui.

Cadru din filmul Solaris

Cred că opera unui mirean care a trăit şi a creat în ortodoxie poate fi citită de tot atâtea ori de câte sunt citite şi scrierile sfinţilor părinţi. Fiecare cu ascultarea sa. Lui Andrei Tarkovski i s-a lăsat filmul. Este aici vremea şi locul unei adânci reverenţe: adresate Elenei Dulgheru, o mai tânără colegă întru film, care a scris “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, un volum cu totul excepţional care a şi fost răsplătit cu Premiul UCIN – 2001, şi căreia îi datorăm încă o carte (“De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora poetului Andrei Tarkovski” – Bucureşti – Ed. Arca Învierii, 2004),  precum şi vizita Marinei Tarkovskaia în România.

Mutatis mutandis, icoana unui sfânt ne dă un exemplu frăţesc despre cum putem, cu harul lui Dumnezeu, ajunge în Împărăţia pe care o pregustăm la liturghia săvârşită în biserică şi privind pereţii pictaţi cu imagini vii. Tot astfel, cred că Filmul (iar prin Film îndrăznesc a-i socoti întreaga filmografie) lui Tarkovski, spre deosebire de opera celor mai mulţi artişti ai lumii, nu îşi actualizează conjunctural anumite sensuri. Ea rămâne dreaptă în faţa timpului istoric, a timpului celui ireversibil.

Cred cu tărie că Filmul lui Tarkovski are în acelaşi timp (simultan) toate sensurile actualizate şi poate fi citit în cheie hristică. Dar fără a-i restrânge sensurile, ci sporindu-i taina. Cei care se schimbă suntem noi. Trăim într-o lume din ce în ce mai secularizată, ispitită de păcate de moarte. Critici de film occidentali, între care şi Maria Pearse (Maria Pearse, născută în Uniunea Sovietică şi stabilită în SUA, este muzician – pianistă şi organistă premiată. A fost căsătorită cu Gregory Pearse, colegul său de la Rice University, şi el muzician. I-a unit pasiunea pentru artă, pentru film în special. Drumul lor în viaţă şi în artă s-a edificat pe filosofia germanului Abd-ru-shin – pe numele său adevărat Oskar Ernst Bernhardt. Chiar dacă s-au despărţit, chiar dacă ea a revenit la numele de Wagner, Gregory şi Maria continuă să gestioneze împreună excepţionalul lor site www.cinemaseekers.com/ truth in cinema quest, unde am găsit articolul “<Nostalghia> for the Light” din care am citat. Preocupaţi de valorile profunde ale spiritualităţii, cei doi artişti au realizat împreună şi o serie de filme de scurt şi mediu metraj: “Way beyond Cinema”, “Adventures in Good Cinema”, “Return to light: a Spiritual Odyssey”.), au remarcat că în toată istoria cinematografului nu a existat un regizor care să se fi implicat atât de dramatic în apărarea spiritului uman, aşa cum a făcut-o Andrei Tarkovski. „Tocmai astăzi – când cinematograful a alunecat într-o mare de trivialitate poleită, când relaţiile dintre personaje sunt aproape numai sexuale sau servesc unei intrigi siropos sentimentale, când lumea filmului este guvernată de legea afacerilor – acest om ne apare ca un luptător singuratic, ridicând sabia deasupra capului, în mijlocul acestei catastrofe a cinematografului, şi fluturând stindardul spiritualităţii umane.”

Fără a comenta, consider că aici îşi găseşte locul o frântură dintr-un interviu pe care un maestru român al artei spectacolului l-a acordat, pe 16 februarie 2006, revistei “Adevărul literar şi artistic”. O poartă a gândului, intitulată: “Poporul român ar fi demn de un Tarkovski”:

Dan Boicea: Vă simţiţi compatibil cu ceea ce înseamnă filmul românesc de acum?

Dan Puric: Nu, nici pe departe. Pe de altă parte, nici nu vreau să-i descurajez. E bine că unii au luat nişte premii la Cannes (n.n. lung-metrajul lui Cristian Mungiu “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” a primit Palme d’Or abia în 2007), e bine că au fost încurajaţi, dar n-au nici o legătură cu poporul român. Nu ştiu să mărturisească despre poporul român, care ar fi demn de un Tarkovski. E uluitor ce face cinematograful chinez în ultima vreme, ce mărturisiri de civilizaţie şi cultură… Am constatat, cu tristeţe, că suflul cinematografiei româneşti n-a mai mers după ’89 încoace. Atunci i-am avut pe Ciulei, pe Pintilie, iar acum suntem o cinematografie rezumată la aurolaci şi curve – cazuri patologice şi sociale. Ar fi foarte interesant dacă cineva ar fi reuşit să surprindă sufletul adevărat, dramele şi calităţile acestui popor. Pare că ni se dau comenzi şi bani să scriem despre noi ceea ce nu suntem.

A le vorbi despre Dumnezeu oamenilor care nu cred în el poate să nu le aducă nici un folos. Dar a le vorbi oamenilor despre un regizor de film care a rămas în istoria cinematografului cu câteva titluri de referinţă ar putea să li se pară interesant…

Şi, o dată porniţi pe drum, aceşti oameni s-ar putea încumeta să meargă mai departe.

Print

4 Comentarii

  1. Amin 29/03/2010
  2. Rica Venturiano 29/03/2010
  3. huidu 29/03/2010
  4. Adevaratele Valori 26/04/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.