Anca Vişan
Revista Yorick vă invită să scrieţi teatru. Cele mai bune trei texte primite până la sfârşitul verii vor fi premiate cu câte un pachet de cărţi din colecţia Yorick: „Shakespeare, lumea-i un teatru”, antologie realizată de George Banu, „Teatrul de artă, o tradiţie modernă”, volum coordonat de George Banu şi „Teatru. Singurătate, meşteşug, revoltă”, de Eugenio Barba.
O după-amiază foarte călduroasă de vară. Poppy stă întinsă într-un lan imens de grâu, pârjolit de căldura năucitoare a soarelui. Priveşte pe cerul de un albastru deosebit, cum norii îşi fac loc pe întinsa boltă, căpătând diverse forme . Peste tot în jurul ei sunt maci, margarete şi tot felul de alte flori ale câmpului. Mirosul este plăcut parfumat. În aer se aude zumzetul albinelor.
POPPY : Un nor, doi nori, trei nori… trec şi vin… ce prezenţă ciudată, dealtfel ca şi a oamenilor. Se nasc din vapori, se înalţă pufoşi şi rotunjori, după care se răsfiră, dispărând în cele din urmă în marele abis.
SI : Cu toţii venim pe lume cu un scop.
POPPY : Şi care este acela?
SI : Fiecare trebuie să-şi găsească scopul, odată ajuns aici.
POPPY : Şi dacă unii nu reuşesc să-şi găsească scopul?
SI : De obicei, majoritatea îşi găsesc rolul lor pe Pământ, chiar dacă nu îşi dau seama.
POPPY : Oamenii sunt atât de diferiţi… câţi dintre noi ne bucurăm de frumuseţea unui nor care pluteşte pe cer, schimbându-şi culoarea de la un alb purpuriu, inocent, la un negru violent, agresiv, dar care la final sfârşeşte în lacrimi?
SI : Aici stă diferenţa dintre oameni, cei care văd aceste transformări, şi cei care rămân în umbră.
POPPY (izbucneşte în râs) : Aha-ha, ce mă gâdilă…
SI : Ce s-a întâmplat?
POPPY (continuă să râdă molipsitor) : Ha-ha-ha…mă gâdilă foarte tare…
SI : Cine?
POOPY (se opreşte treptat din râs, având lacrimi în ochi de la atâta râs) : Furnicile…furnicile mi-au invadat talpa piciorului.
SI : Ce ciudat…
POPPY : Probabil au găsit o cale mai scurtă spre cuibul lor, traversând piciorul meu.
SI : Cu siguranţă.
POPPY : Ce frumos…
SI : Ce anume?
POPPY : Norul acela mare seamănă cu o gărgăriţă.
SI : Într-adevăr.
POPPY: Îmi plac gărgăriţele foarte mult.
SI : De ce?
POPPY : Mă atrage culoarea lor. Roşul ce îl poartă este de o intensitate extraordinară la unele. Altele au diverse nuanţe de portocaliu.
SI : Doar asta îţi place la ele?
POPPY : Nu. Mă atrage şi forma lor, şi faptul că pot să zboare.
SI : Aha…
POPPY : Şi mie mi-ar place să pot zbura…
SI : Cum aşa?
POPPY : Aş vrea să pot să am aripi, să pot ajunge la nori, să-i ating, să pot vedea lumea dintr-o altă perspectivă, de acolo de sus…
SI : Cum o fi să atingi norii?
POPPY : Eu mi-i închipui ca pe nişte bezele pufoase, cu diverse forme.
SI : Sună delicios…
POPPY : Fiecare om de pe Pământ are norul lui. Atunci când moare, sufletul se aşează pe norul respectiv, apoi se întâlneşte cu toate persoanele bune pe care le-a cunoscut în viaţa pământească.
SI : De unde ştii asta?
POPPY : Asta îmi povestea tatăl meu, înainte să moară.
SI : Şi crezi că e adevărat?
POPPY : Cred cu tărie că toate persoanele bune au ocazia de a primi un colţ de nor, ca apoi să îl reîntregească cu toţi cei dragi.
SI : …
POPPY : Când o familie se reîntregeşte în viaţa spirituală, atunci tot cerul va fi umplut de nori.
SI : Şi apoi?
POPPY : Apoi se pierd pe cer sub forma unor oiţe pufoase.
SI : Ce se întamplă cu cei răi?
POPPY : Cei răi primesc norii negrii. Îşi manifestă invidia pentru norii albi prin fulgere şi tunete.
SI : Au vreun efect asupra celor albi?
POPPY : Nu. Atunci când norii negrii se adună, cei albi părăsesc cerul, aşteptând să treacă furtuna, după care se arată, luminând cerul cu puritatea lor.
SI : Aha..
POPPY : Oau…. (rămâne mirată de ceva)
SI : Acum ce mai e?
POPPY : O gărgăriţă tocmai s-a aşezat pe genunchiul meu.
SI : Că tot vorbeam de ele…
POPPY : Da. Ele simt când le pronunţi numele, şi vin la tine.
SI : Mă faci să râd.
POPPY : Nu e de râs…e pur şi simplu adevărat. Vietăţile din jurul nostru au un simţ deosebit de dezvoltat la vibraţiile transmise de vocea noastră.
SI : Nu ştiu ce să zic…
POPPY : E adevărat.
SI : Să zicem…
POPPY : Cât de frumoşi sunt macii…
SI : Într-adevăr. Au ceva aparte.
POPPY : Prin toată prezenţa lor sunt deosebiţi.
SI : De ce crezi asta?
POPPY : Culoarea lor roşie ca sângele, ascunde în interior sămânţa ce va duce mai departe specia. Când cineva îndrăzneşte să o consume, aceasta provoacă efecte halucinogene.
SI : Ciudat mod de apărare a speciei.
POPPY : Macii nu pot creşte în alt mediu decât în sălbăticiunea câmpurilor, unde îşi trăiesc existenţa până la secerarea grâului.
SI : O existenţă destul de scurtă, aş spune.
POPPY : Fiecare dintre noi avem un anumit timp pe Pământ. Contează doar cum îţi trăieşti existenţa.
SI : Iată, scopul macilor este de a-şi perpetua specia.
POPPY: Într-adevâr.
SI : Cât de complexă e natura…
POPPY : Vai…(speriată vizibil, gata să ţipe)
SI : Cei? Ce s-a întâmplat?
POPPY (aproape suflând, panicată) Un şoarece!
SI : Unde?
POPPY (strângându-se ghemotoc): A trecut adineauri pe lângă piciorul meu.
SI : Şi ce dacă?
POPPY : Mi-e teamă de ei.
SI : De ce?
POPPY : Pur şi simplu.
SI : Dar sunt nişte fiinţe inofensive.
POPPY : Nu şi pentru mine.
SI : Dar ce îţi pot face?
POPPY : Nimic, însă nu îi pot vedea în jurul meu.
SI : Eşti tare ciudată…
POPPY : Pur şi simplu nu îmi plac şoarecii.
SI : Care e cauza pentru care nu îi simpatizezi?
POPPY : Nu pot spune că e o cauză anume, mă sperie prezenţa lor.
SI : Aha…am mai descoperit scopul unei vietăţi. Şoarecii trăiesc pe Pământ pentru a te speria pe tine.
POPPY : Nu cred că asta e scopul lor.
SI : Nu ştii niciodată.
POPPY : Nu vreau să cred că asta e scopul lor.
SI : Eşti tare amuzantă.
POPPY : Sper să nu mai treacă şi alţii pe aici.
SI : Fii cu ochii în patru…
POPPY : Ce se aude?
SI : Ce anume?
POPPY : Sunt greierii. Ascultă ce sunete frumoase scot.
SI : Da, aşa este.
POPPY (ridicându-şi privirea spre cer) : Norii violeţi si-au făcut apariţia.
SI : Asta ce înseamnnă?
POPPY : Asta înseamnă că în curând se va înnopta.
SI : De unde îţi dai seama?
POPPY : Când norii primesc ultimele raze de soare, atunci îşi face loc seara.
SI : Aha…
POPPY : Şi noaptea are farmecul ei.
SI : Care ar fi acela?
POPPY : Noaptea toate vietăţile se odihnesc, şi îşi reîncarcă bateriile consumate de-a lungul zilei.
SI : Iar dimineaţa îşi reiau procesul.
POPPY : Exact.
SI : Nu îţi este teamă de întuneric?
POPPY : Nu chiar. Noaptea are căile ei de a se face plăcută.
SI : Cum?
POPPY : Când soarele merge la culcare, stelele îi iau locul.
SI : Dar stelele nu au intensitatea soarelui.
POPPY : Normal. Stelele sunt special create pentru a lăsa vieţuitoarele să se odihnească, dar în acelaşi timp apar pe cer pentru a nu creea impresia de singuratate şi de prea mult întuneric.
SI: Cred că este timpul ca şi noi să ne reîncărcam bateriile… Ce zici?
POPPY: Într-adevăr…
Poppy mai priveşte încă odată cerul pe care şi-au făcut deja apariţia câteva stele, se ridică din câmp şi se îndreaptă spre casă.
Print