Ştie mai toată suflarea că toamna se numără festivalurile de artă în România. Desigur, unele precare, altele bogate, unele doar prilej de relaţionale profesională şi socială, altele festivaluri adevărate, care vin cu o ofertă consistentă.
La Oradea se organizează de ani buni singurul festival de teatru scurt de la noi. Anul acesta, oferta, care a adus şi patru spectacole pe zi, atât producţii ale teatrelor de stat, cât şi creaţii independente, unele realizate pentru spaţii din cluburi, plus alte manifestări, le-a dat mai ales localnicilor ocazia de a vedea spectacole din alte oraşe. O ocazie pe care au luat-o în serios, aşa că s-au prezentat cu mic, cu mare, mulţi adoptând eleganţa înduioşătoare a unei epoci apuse şi etalând maniere adesea uitate în metropolele unui interesant, dar agresiv început de mileniu. În săptămâna 25 septembrie – 2 octrombrie, oraşul, respirând un aer liniştit şi cochet, fără însă a-l etala, printre vile noi şi case vechi, s-a arătat curios să vadă faptele recente ale teatrului de la noi sau din Austria şi din Germania, de exemplu. Festivalul n-a dus lipsă de public, dar s-a observat uşor că pe localnici i-au atras, în mod previzibil, mai mult producţiile bucureştene invitate, unele de calitate (printre ele „Metoda” de la Teatrul Nottara”, „Pyramus and Thisbe 4 You” şi „Natură moartă cu nepot obez” de la Odeon), altele nu. Am observat însă şi reprezentanţi ai publicului constant – studenţi pe care i-am regăsit la diferite spectacole, precum şi intelectuali de toate vârstele, unii de o eleganţă vestimentară desprinsă din mallurile înfloritoare ale patriei.
Festivalul a început într-o duminică fastă, încălzită de un soare blând, dar puternic. În seara de 25 septembrie, s-a inaugurat Teatrul „Regina Maria”, după ani de reamenajare. Există, se pare, şi surprize plăcute la vremuri de criză economică generalizată. În ani grei pentru România şi pentru Europa în general, teatrul de un secol şi zece ani din Oradea a trecut printr-un amplu proces de consolidare, care s-a şi finalizat, ceea ce e de mirare, într-o ţară în care fondurile financiare, indiferent de instituţia care le asigură, ajung greu la beneficiar, de obicei blocându-se undeva, la o instanţă intermediară. În prima seară de festival, în sala mare a teatrului – o elegantă cutie italiană, ca Odeonul bucureştean, căptuşită în catifea de un roşu stins, cu felinare fastuoase – m-am simţit ca la „La Fenice” de la Veneţia. Cu acest sentiment am văzut „Scripcarul pe acoperiş” un musical reuşit, care nu te lasă să te plictiseşti aproape patru ceasuri şi care nu avea cum să nu placă, o reprezentaţie ce a provocat printre spectatorii încântaţii scurte comentarii de genul „Deci se poate şi la noi” sau „Aşa mai da!”. De altfel, demn de toată stima este şi „Biloxie Blues”, celălalt spectacol al teatrului-gazdă care a avut premiera în festival, o creaţie în care regizorul Ovidiu Caiţa scoate la rampă trupa „Iosif Vulcan”, care-şi arată potenţialul într-un spectacol de actorie, după un text solicitant.
Cum a fost, în linii mari, atmosfera de festival? Tihnită, cu o ofertă bogată în spectacole de toate felurile şi nivelurile, cu spectatori atât de politicoşi, încât să aplaude şi prestaţiile slabe. La reprezentaţiile în aer liber, susţinute după-amiaza pe scena montată în piaţa de lângă teatru, şcolari şi profesori, funcţionari şi câţiva pensionari se adunau cuminţi să vadă „comédia”. La fel şi la spectacolele de noapte din „Hanul cu noroc”, care nu au excelat la capitolul calitate. Atmosfera de club – cu fum, vacarm şi tot „tacâmul” de maniere, cel cu care actorii care-şi câştigă astfel existenţa sau experienţa s-au obişnuit. Previzibil însă, publicul local nu părea deloc obişnuit cu instrumentarul folosit în spectacolul de club, aşa că drept ar fi să spunem că festivalul are şi misiune civilizatoare. Reacţii nonverbale care arătau limpede nedumerirea şi comentarii primitive sau timide s-au auzit la tot pasul, dar chiar şi spectatorul de club – şi cel venit la o bere şi picat la spectacol, şi cel sosit cu un buchet mare de flori în celofan ca să-şi susţină sora/ fratele/ prietena etc. – are în sânge bizara politeţe românească ce-i îndeamnă pe conaţionali să aplaude cu forţă mai orice. Iar când vine vorba despre prestaţia unui actor ca Tudor Chirilă, nu tocmai în formă la Oradea, se înţelege că aplauzele sunt furtunoase, deşi spectatorii se uită neînţelegători în jur când „spectacolul” se încheie după 35 de minute fără cap şi fără coadă. Aplaudă însă zâmbitori, neîndrăznind să-şi exprime verbal nedumerirea sau să facă un comentariu negativ. Doar l-au văzut de aproape pe Tudor Chirilă! Şi, în plus, dacă spui că nu prea pricepi ce vrea spectacolul cu pricina de la tine, dacă te ia celălalt de prost? „Ce e bun nu trebuie să fie mult”, zice ritos o doamnă convinsă de superioritatea propriei înţelegeri, cu toate că panseul ei din puţul gândirii n-are nicio legătură cu chestiunea. Deh, oameni de toate felurile şi la teatru.
Una peste alta, meritul principal al ediţiei din acest an nu este unul de neglijat: localnicii au putut vedea multe spectacole de la Cluj, Timişoara, Baia Mare, Petroşani etc., destule realizate de oameni pasionaţi care ies rar la rampă, retraşi fiind într-o existenţă departe de freamătul obositor al unui oraş mare şi de cei care hotărăsc laurii. Mulţi tineri au fost incluşi în program, în detrimentul „monştrilor sacri”. Şi publicului i-a plăcut, aş spune, dacă mă iau după reacţia sălii la „Biloxie Blues”, de exemplu. Clasicii au păşit mult în spate la această selecţie şi contemporanii s-au văzut bine, cu multe calităţi şi tot atâtea defecte, cu texte despre omul de azi sau despre omul universal. Oradea şi-a făcut, la vremuri de criză, datoria.
Print