Ieri, la Teatrul Metropolis, am aplaudat fantezia, şi energia, şi talentul şi bucuria jocului. Un spectacol care mi-a plăcut. Mai întâi decorul şi costumele. Francois Pamfil rămâne acelaşi artist rafinat: simplitate şi armonie. Imensul pat-pată de culoare ne spune, de la început, că vom asista la o poveste despre amor şi bani, aşa cum pilota îi poate răsfăţa pe îndrăgostiţii de ocazie sau poate deveni, la vorbele lui Ford, o pungă uriaşă de bani în mâna donjuanului Falstaff. Costumele Corinei Grămoşteanu întăresc relaţiile dintre personaje, au parfum de epocă şi aş zice că sunt şi în trend. M-au cucerit muzica şi verva actorilor şi m-au amuzat, recunosc, şi ieşirile din text, şi… citatele vestimentare.
Nu m-am supărat că un om simplu – de i se zice Simple – este român: Petre. Doar însuşi Shakespeare i-a pus pe Evans şi pe Caius să vorbească prost englezeşte, nu-i aşa? Am văzut pe scenă cam tot ce se vede azi prin preajmă: pahare Coca-Cola de unică folosinţă, homosexuali, drogaţi, şmecheri, fanfaroni, băieţi de cartier şi fumători mulţi şi aprigi, ca-n România. Cât despre neveste vesele… şi aici ca peste tot; chiar dacă, vorba lui Ford, “În dragoste, pe oameni ceru-i poartă:/ Moşii cu bani ne luăm, soţii prin soartă.”
În 1598 Shakespeare a scris piesa The Merry Wives of Windsor la cererea reginei, în grabă mare (i-a luat ceva mai puţin de două săptămâni) şi, spune scriitorul şi criticul american Mark Van Doren, “cu talent, dar fără dragoste”. În ceea ce priveşte textul shakespearian, acesta, între toate piesele, conţine – poate tot din cauza grabei – cel mai mic număr de versuri: proza ocupă 11 părţi din 12. Just a commedy, numai bună de pus pe muzică – muzică live, marca Alifantis, cu trupa byron (Dan Byron, Costin Oprea, Dan Georgescu şi John Ciurea). Se ştie, de-acum, că regizorul Alexandru Tocilescu s-a întors la Nevestele vesele din Windsor, spectacol pe care l-a montat prima dată în 1978, în perioada de glorie a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, pe aceeaşi muzică a lui Nicu Alifantis, dar, în condiţiile de atunci, cu actorii făcând play-back. A fost un spectacol cu viaţă scurtă din pricina cenzurii care nu agrea libertatea, de orice fel ar fi fost ea, de la mersul în străinătate la invenţia artistică. Celui de acum, viaţă lungă!
Am aplaudat cu nostalgia anilor mei de liceu. În liceu eram atunci când m-a invitat vărul meu, Bebe Constantinescu, la Studioul Cassandra să văd Sânziana şi Pepelea. Bebe conducea un grup de muzică rock, intitulat fără prea multă imaginaţie, Grup 126, după suma vârstelor componenţilor. Aşa s-a întâmălat să fiu martoră la primul spectacol semnat de regizorul Alexandru Tocilescu (era încă student, în anul IV, la IATC): un musical plin de vervă, din care mi-o amintesc pe Corina Chiriac ca actriţă excelentă, cântând, dansând şi cucerind spectatorii. Starea de-atunci mi-a lăsat un gust bun, pe care l-am regăsit, ca într-o madlenă, în musicalul de la Metropolis.
N-aş avea reproş decât pentru câteva lungimi de proză. Am însă vorbe bune pentru toţi cei de pe scenă. Pentru Adriana Trandafir cu look de Tina Turner şi cu talent inepuizabil, pentru George Ivaşcu, ai cărui Ford şi Brook îşi asumă anvergura lui de comic, pentru Ion Grosu (Page), pentru Gelu Niţu (Shallow) sau pentru Lucian Iancu (Sir John Falstaff), pentru tânărul Dan Rădulescu (Robin) sau pentru Slender, cel întruchipat de Răzvan Rotaru cu look de Freddie Mercury. Fiecăruia dintre actori i se cuvin aplauze.
Aplauze pentru Nevestele vesele din Windsor! Trei ore în care, la Teatrul Metropolis, te simţi cu adevărat bine.
Print