38 de ani pe o singură scenă: Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Un actor care, pentru istoria teatrului, semnează Hamlet sau Antioh Elpidiforovici sau Trofimov sau Cetăţeanul turmentat. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” în 1972 şi, dacă ar fi rămas în Bucureşti, i-am fi citit numele scris cu majuscule pe afişele cinematografelor. Cornel Popescu, însă, a ales să fie zidire de teatru, să fie viaţă adevărată în lumina scenei.
Cornel Popescu rămâne, de-acum încolo, prezent în amintirea noastră. Hamlet, Antioh Elpidiforovici, şi Trofimov, şi Cetăţeanul turmentat, şi toate personajele cărora el le-a împrumutat, vremelnic, haina omenească, vor lua, aşa cum e menit să se întâmple, alte şi alte chipuri.
L-am cunoscut pe Cornel Popescu din vorbele frumoase ale câtorva colegi de teatru şi am văzut cum au crescut, şi datorită lui, doi oameni tare dragi mie, Sorin Dinculescu şi Sorin Leoveanu.
Dragostea şi arta primesc răspuns şi dincolo de moarte. Iată un link, un semn de la cei pe care i-a bucurat cu prezenţa sa pe scenă:
http://bit.ly/g9Fd6U
S-a născut pe 6 septembrie 1944 şi a plecat pe 11 martie 2011, la miezul zilei. Actor, regizor, pedagog. Membru fondator al UNITER. A debutat sub regia lui Dan Micu şi a fost unul dintre colaboratorii preferaţi ai regizorului de legendă Harag György.
Ce fel de om a fost Cornel Popescu şi care este zestrea pe care a luat-o cu el, acolo, Sus, ştiu cel mai bine colegii lui de-o viaţă:
“Preţuirea acestui Teatru cu T mare şi dragostea necondiţionată pentru el, Cornel Popescu le-a învăţat de la maestrul său, marele regizor şi pedagog Ion Cojar, acest Teatru cu T mare l-a slujit el cu cinste şi neodihnă, germenii acestui Teatru cu T mare l-a sădit el în studenţii cărora le-a cizelat cu migală talentul şi pe care i-a învăţat ce este şi ce importanţă covârşitoare are etica teatrală. (…) Acum vocea lui s-a stins, precum cea a lui Hamlet. Alături de cetele de îngeri, ce-l vor purta în cânt spre veşnică odihnă, se vor afla toate personajele cărora le-a dat viaţă cu atâta măiestre şi toţi minunaţii colegi care l-au precedat pe drumul către nemurire, aplaudându-i încă o dată marile şi neuitatele creaţii. Restul e tăcere.”
Print