Un Tango Mas – 100 de reprezentaţii

Simona Flueraru, studentă în anul I la Teatrologie, UNATC Bucureşti

Nu de puţine ori am auzit vorbindu-se despre faptul că arta teatrală din România, sau cel puţin aşa cum se întâmplă ea pe anumite paliere, este oricând competitivă în Europa. Din această perspectivă cred că orgoliul omului născut într-o cultură mică despre care vorbea odinioară Cioran poate fi, la limită, salvat. Cred că poate fi salvat şi prin faptul că publicul român a redobândit în timp exerciţiul privirii şi simţul estetic şi poate recunoaşte valoarea acolo unde ea există, asumând în acelaşi timp universalitatea unor spectacole, chiar dacă par a fi de nişă, ca de exemplu spectacolele de teatru-dans realizate de Răzvan Mazilu care, între două premiere: „Full Monty” de Terrence McNally şi David Yazbek, lansat pe 28 decembrie la Teatrul Naţional Timişoara, şi „Când Isadora dansa” de Martin Sherman care va avea premiera pe 8 februarie în Bucureşti, a fost prezent pe scena teatrului Odeon cu ocazia celei de a 100-a reprezentaţii a spectacolului „Un Tango Mas”.

„Un Tango Mas”, semnat de Răzvan Mazilu şi Alexandru Dabija, din a cărui distribuţie fac parte Răzvan Mazilu, Monica Petrică şi patru cupluri de dansatori de tango de la Clubul de Tango Argentinian TangoTangent coordonaţi de Daniel Măndiţă, a fost lansat în premieră pe 12 mai 2006. De atunci, a fost prezent cu succes pe scene importante din România şi din străinătate, iar la teatrul Odeon s-a jucat şi acum, la o distanţă de aproape şase ani, cu casa închisă, ceea ce nu poate decât să legitimeze starea de fapt evocată mai sus.

Privind retrospectiv este posibil să decantăm pe parcursul carierei acestui spectacol uşoare modificări, cea mai vizibilă fiind la nivelul componenţei a trei dintre cele patru cupluri de dansatori. Cu toate acestea, „Un Tango Mas” nu doar că nu a pierdut nimic din vigoarea, substanţa şi ludicul de la început, ci parcă dimpotrivă, traversând timpul, a acumulat în frumuseţe şi rafinament, determinându-te să-ţi doreşti de fiecare dată cel puţin „încă un tango” (un tango mas), ca într-o încercare de amânare perpetuă a sfârşitului.
În plus, în afara faptului că spectacolul în sine este expresia unei viziuni scenice inteligente şi inspirate, dublate de sensibilitatea pe deplin asumată a celor doi protagonişti, succesul său rezidă şi în maniera în care Răzvan Mazilu alege – a ales dintotdeauna – să abordeze dansul contemporan. Mizând pe mişcare, pe fluiditate, pe virtuozitatea corporală ca mod de a crea şi transmite emoţie, spectacolele lui Răzvan Mazilu reflectă întotdeauna o lume cuceritoare, misterioasă, dar nu complet ermetică, închisă în abstracţiuni reci, iar „Un Tango Mas” nu face excepţie. Aici lumea care se deschide publicului este lumea tango-ului argentinian, un dans care seduce în primul rând prin libertatea de expresie şi prin disponibilitatea lui pentru ludic. Prezent într-un prim moment în planul dansatorilor de tango, el este apoi preluat, esenţializat şi integrat dansului contemporan. Astfel, lumea conturată la început în atmosfera de milonga, în intimitatea unei lumini difuze, în care în momentele de respiro se mănâncă pizza – şi care se separă de public, prezent şi el pe scenă, doar printr-o fâşie de beculeţe vesel colorate, bazându-se parcă pe capacitatea acestuia de co-sentiment, în sensul lui Kundera – care există şi funcţionează în virtutea unei bucurii şi a unei ordini intrinseci proprii, pe care va încerca mereu să le restabilească până la final, este bulversată de apariţia în scenă a cuplului reprezentat de Răzvan Mazilu şi Monica Petrică.

În chip de cuplu primordial, exponenţial, eleganţi, explozivi, complici, ludic sfidători ei se află într-un moment de maximă efervescenţă a poveştii lor de iubire. Curând după apariţia în scenă, vor parcurge în sens invers drumul de la agonie la extaz, traversând multiple staze, în nuanţe tragicomice, până aproape de epuizare, când spaţiul performativ se va comprima, când corpul va fi evacuat ultimele resurse de mişcare şi când singurele care mai pot comunica le sunt privirile, în mod egal de învinşi şi învingători.
Finalul este marcat de revenirea pe scenă a celor patru cupluri de dansatori de tango care dansează în jurul protagoniştilor, ca într-o încercare de refacere a ordinii de incipit în care dansul este încă posibil şi în care povestea poate fi oricând reinventată.
Dansul foarte bine pus în valoare de Alexandru Dabija care semnează direcţia de scenă şi prin costumele create de Wilhelmina Arz, frumuseţea şi virtuozitatea artiştilor, plăcerea de a dansa tango a celor patru cupluri de dansatori, un rol important în spectacol având cuplul alcătuit din Amalia Iscu şi Daniel Măndiţă, muzica inspirat aleasă, povestea însăşi, toate se conjugă armonios şi te fac să-ţi accepţi propriile poveşti, indiferent de durata lor de viaţă, să-ţi (re)asumi propria sensibilitate, tristeţile cu diferitele lor grade de intensitate şi aproape să te redescoperi fericit, în ciuda lor. Bunăoară, în aşteptarea premierei româneşti a spectacolului „Când Isadora dansa” care va avea loc pe 8 februarie la teatrul Odeon, ne doresc tuturor, încă un tango!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.