Aflat în curs de apariție în colecția Yorick a Editurii Nemira, volumul „Ușile. O geografie a intimului” de George Banu explorează zone noi, căutând, cu subtilitatea spectatorului de teatru, teatralitatea ascunsă în picturi celebre. George Banu deschide ușă după ușă spre inima intimului… Vă oferim un fragment în avanpremieră.
E liniște deplină în jur, o liniște profundă, nu departe de centrul orașului, în Cotroceni, mașinile nu mai circulă, îndrăgostiții s-au retras și doar din întâmplare mai poți întâlni, la miezul nopții, o bătrânică rătăcită, venind cine știe de unde și îndreptându-se cine știe încotro.
Mica grădină din fața casei slujește drept vestibul natural ospetelui întârziat care sunt, o traversez cu pași măsurați și în memorie îmi revine, dintr-odată, un episod nocturn, trăit la Cracovia, când, luând-o spre casă, un soț cam amețit de băutură, mi-a strigat: „Adio!” – adio chefului, adio prietenilor, adio orașului… mai înainte de a dispărea, parcă înghițit de pântecele casei funeste, unde doar o singură fereastră rămăsese luminată. El a trecut resemnat pragul porții.
Bătrânica mea e departe acum și, plin de neliniște, cu cheile în mână, mă apropii de ușă, cu teama că broasca va rezista gesturilor mele stângace, că poate o încuietoare suplimentară îmi va bloca intrarea… Pe scurt, mi-e teamă că ușa nu se va deschide! Teama de ușa ferecată nu mă va părăsi niciodată.
Ușă rebelă, incontrolabilă, imprevizibilă. Perspectiva de a rămâne afară în fața ușii, ca să reiau titlul unei piese de Wolfgang Borchert, pusă în scenă de Mihai Măniuțiu, mă neliniștește: dacă cumva, îmi spun, codul de acces e defect, dacă cifrele mi-au fost date greșit; un accident e oricând posibil și, crispat, mă înfricoșez că nimeni nu mă va auzi ca să răspundă apelurilor mele după ajutor, în toiul nopții. Oricât de multe precauții ți-ai lua, ele nu sunt niciodată suficiente. Un risc persistă. Ușă închisă… ușă de noapte.
Odată cu trezirea de dimineață, aurora se asociază cu mișcarea delicată a unei clanțe care se lasă mângâiată și, fără pic de efort, în liniștea începutului de zi, deschid ușa ca să ajung din dormitor în camera alăturată, ușă docilă, în așteptare, binevoitoare ca un prieten cu care să dialoghez dis de dimineață. Ușă care inspiră încredere și nu opune nici o rezistență. Recalcitrantă în fața neprevăzutului, ea exclude temerile întoarcerilor nocturne. Ușă interioară, lipsită de surprize, care răspunde ușoarei apăsări a degetelor. Ușă deschisă… ușă de zi.
Această dublă experiență de viață revine neîncetat în visele mele, alternând frica și încrederea în fața ușilor. Visele îmi sunt traversate de plăcerea ușilor deschise și tulburate de coșmarul ușilor închise. De aceea privesc ușile cu un sentiment de nesiguranță ivit din ambiguitatea unei seducții-repulsii. Ce interzic sau, dimpotrivă, ce dezvăluie ușile? Iubire și neiubire! O relație nicicând rezolvată. Explorez toate posibilitățile ce se asociază ușii, ușă temută sau iubită, nu pentru a mă elibera de acest sentiment, ci, dimpotrivă, tocmai pentru a-l conserva.
Odată aflat înăuntrul unei case, o constatare se impune: spațiul e, firește, segmentat, dar, în același timp, și perforat. Aceste găuri facilitează indispensabila comunicare internă și îngăduie spațiului închis să respire, făcându-l locuibil. Doar construcțiile securizate în cel mai înalt grad, adăposturile, bunkerele sunt lipsite de acele spărturi care lasă să intre lumina și ființele vii. În spațiul privat, ferestrele și ușile au cu exteriorul o vocație dialogică. Ele beneficiază de o înșelătoare paritate – paritate funcțională, poate, dar deloc identică. Fereastra va fi întotdeauna privilegiată…
Biroul meu, ca în cazul multor prieteni de-ai mei, se situează în fața geamurilor transparente care lasă să pătrundă lumina, furnizează indicații meteorologice, îmi permite să văd oameni, păsări, mașini, care mă captivează, restituindu-mi varietatea lumii. Singurătate imperfectă, singurătate temperată, singurătate protejată. De vreme îndelungată, fereastra, obiect de meditație, e îndrăgită și asimilată unui tablou sau unei priviri, șansă de a comunica astfel cu exteriorul – sau de a veghea. Cel mai adesea, ușa e situată în spatele intelectualilor aplecați deasupra mesei lor de lucru. Prezența ei rămâne episodică în tablouri, implicând un alt fel de relație cu opacitatea și claustrarea, căutate deopotrivă. Ușa… versant opus al ferestrei atât de exaltate.
Print