În lumea teatrului, nu sunt deloc puţini. La aproape o sută de ani de la moarte, scriitorul suedez care a luat-o mult înaintea epocii sale rămâne, după toate aparenţele, unul dintre acei clasici ai modernităţii cu mare putere de fascinaţie asupra creatorilor de teatru din Europa de azi. Europa cea fascinată de prezent şi obsedată de trecutul recent nu găzduieşte, însă, foarte des spectacole după Strindberg. Deşi omul Strindberg şi-a păstrat stranietatea în posteritate, ca şi literatura lui, dramaturgia lui, care aproape că nu-şi găseşte termen de comparaţie în istoria genului, supravieţuieşte pe scenele bătrânului continent, dar nu mulţi regizori se încumetă s-o scoată de la locul ei sigur dintre capodoperele care nu trebuie şterse de praf şi s-o aducă în faţa spectatorilor. Asta, pentru că piesele lui tensionate şi tensionante, care-i dau ocultului ce e al ocultului, nu sunt deloc la îndemna oricui regizor.
UNITER are în plan un gest recuperator dintre cele pe care cultura română le face rar. Toamna aceasta, va lansa un program interdisciplinar Strindberg, anticipând anul 2012, când teatrul va fi trăit un secol fără suedezul excentric, însă un secol care n-a umbrit lumea din cărţile lui. Proiectul „August Strindberg – Selected Drama” constă în traducerea şi publicarea a 12 piese de teatru ale autorului, în traducerea semnată de Carmen Vioreanu, alături de un studiu monografic scris de Ileana Berlogea şi rămas, până acum, netipărit. Scrierile dramatice care vor fi tipărite cu această ocazie reprezintă o premieră: până acum, ele n-au mai apărut niciodată în versiune românească. Piesle („Soţia domnului Bengt”, „Călătoria lui Per”, „Spre Damasc – I, II, III”, „Paşte”, „Advent”, „Crimă şi crimă”, Saga Folkungerilor”, „Gustav Vasa” , „Erik al XIV-lea” şi de „Master Olof”) vor fi editate în cinci volume, care vor apărea la ediţia din 2012 a Festivalului Naţional de Teatru.
Pe de altă parte, iniţiatorii proiectului lucrează la realizarea unui spectacol-happening, „Drumul cel mare”, la care vor colabora un actor, muzician şi un artist plastic. Nu este vorba despre o montare în sensul comun al cuvântului. Artiştii invitaţi vor propune o variaţiune personală pe o temă de Strindberg. Concretizarea ei – un experiment teatral, portrete şi colaje de fotografii care vor face obiectul unei expoziţii, precum şi un experiment muzical – va ajunge în mai multe spaţii publice.
Dincolo de caracterul său de experiment artistic, spectacolul, care va avea la bază piesa „Drumul cel mare”, este, inevitabil, şi o dezvăluire ce ar putea scoate la lumină un Strindberg contradictoriu şi vulcanic, o existenţă care a stat sub semnul imprevizibilului şi a hrănit o literatură cu o stranie forţă de a anticipa teatrul prezentului.
Până atunci, să precizăm că Anei Boariu (Anca Berlogea), regizor şi teolog care a realizat în ultimul deceniu proiecte culturale novatoare în spaţiul românesc, şi Oanei Rill, tânăr artist plastic din România, li se va alătura un artist cunoscut pe plan internaţional, colaborator al lui Peter Brook şi Eugenio Barba. Este vorba despre muzicianul şi regizorul Francesco Agnello, pe care amatorii de teatru de la noi l-au putut venea la ediţia de anul trecut a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, în „Warum, Warum”, spectacolul montat de Peter Brook la Zürich. Tot atunci, artistul a susţinut un concert solo de hang, instrumentul elveţian pe care l-a descoperit şi pe care-l stăpâneşte acum ca nimeni altul, un instrument care i-a adus colaborări teatrale numeroase şi o viaţă concertistică solo.
Implicându-se într-un proiect care are toate şansele să arate un Strindberg diferit de cel care prinde contur prin lectura de la bibliotecă sau de acasă, cei trei artişti participă, de fapt, la un moment de sincronizare cu evoluţia din cultura europeană. Proiectul interdisciplinar, aşa cum este şi acesta, continuă să fie, în mare măsură, o noutate în România sau o abstracţiune ce rămâne adesea la stadiul de proiect „pe hârtie”. Acest program dedicat lui Strindberg va fi cel puţin un pas spre normalizare, ca să nu spunem spre o sincronizare la care România visează de amar de vreme. Iar oceanul, ştim bine, e făcut din picături.
Print