Oana Pulpă
Revista Yorick te invită în această toamnă, din nou, la concurs. Trimite până pe 30 noiembrie la redacţie, pe adresa andromonica@yahoo.com, o poveste despre cea mai frumoasă întâlnire pe care ai avut-o cu un actor, un regizor sau un spectacol şi noi o vom publica. Cele mai frumoase trei povestiri vor fi răsplătite cu trei cărţi publicate la Editura Nemira.
Ştiam din presă şi de la cunoştinţe că Silviu Purcărete acceptă rareori interviuri. “E foarte timid, nu-i prea place să vorbească”, avea să-mi spună Tudor Giurgiu în toamna lui 2009, când au început filmările la primul lungmetraj scris şi regizat de Purcărete, “Undeva în Palilula”. Poate tocmai acel detaliu m-a făcut să mă încăpăţânez să obţin un interviu cu el şi să transform, astfel, ştirea despre marele regizor de teatru care-şi face debutul în regia de film într-un articol de revistă. După câteva convorbiri telefonice care se-ncheiau cu acelaşi “Nu pot acum, mai sună săptămâna viitoare!”, Purcărete accepta interviul.
Un drum împânzit de bălţi puturoase, haite de câini, fabrici şi construcţii în paragină m-a purtat, într-o seară ploioasă de toamnă, spre platoul de filmare (udeva în sud-estul Bucureştiului, între staţiile de metrou Republica şi Pantelimon). În faţa unor porţi metalice, câţiva figuranţi îmbrăcaţi în pijamale trăgeau cu poftă din ţigări. În spatele lor, într-o hală “nenorocită” – cum i-o descrisese regizorului Dragoş Buhagiar (ce semnează, alături de Helmut Stürmer, scenografia filmului) – şase actori repetau pe un ponton improvizat iar mai încolo, câţiva oameni încotojmăniţi cu haine de iarnă se încălzeau la nişte radiatoare.
Dintre capetele acelea a răsărit, la un moment dat, un fes negru, ţuguiat şi vocea lui Purcărete a răsunat în toată hala: “Haideţi, haideţi o dată!” Atunci l-am văzut pentru prima oară pe autorul mult aplaudatelor spectacole “Faust” şi “Metamorfoze”; printre actori şi oameni de producţie, printre camere de filmat si reflectoare, printre mese încărcate, ca la nuntă, de sticle şi pahare cu vin. Masiv şi impunător, mergea spre ponton ca să le dea indicaţii actorilor, ca apoi să se-ntoarcă pe scaunul lui din faţa monitoarelor pufăind ca o domnişoară din ţigări lungi şi subţiri. Uneori întrerupea filmare cu voce tunătoare – “Stop! N-are nevoie de nici un joben, futu-i jobenu’ pizdii măsii”. Alteori aştepta răbdător să se termine dubla şi să spună blând: “Bun, încă una!”. Se enerva şi răcnea când lucrurile nu ieşeau aşa cum vroia el, fardându-i chiar el pe actori sau aranjând draperiile din scenografie. Râdea când, gătiţi ca de nuntă, actorii se împotmoleau în faldurile propriilor haine. Îşi arăta mulţumirea când totul ieşea bine – deşi momentele astea erau cele mai rare – “E bine, e bine! Finalul a fost cam devreme dar trecem la următoarea!”. Vroia ca totul să iasă perfect. Ca la teatru. Chiar dacă asta înseamna să tragă şi 10 duble la o singură scenă şi să stea pe platoul de filmare 12 ore pe zi.
Urmărindu-l cum lucrează am înţeles că cel mai important pentru mine avea să fie, nu interviul pe care mi l-a acordat, într-o pauză de masă, “unul dintre cei mai mari regizori români în viaţă” (după cum l-a numit Tudor Giurgiu), ci faptul că am avut şansa să stau, pentru câteva ore, în preajma lui. Nu ştiu exact ce anume mi-a plăcut mai tare. Faptul că am urmărit cu încetinitorul cum imaginaţia şi voinţa unui om crează o lume la fel de credibilă ca realitatea? Că am văzut cum lucrează cu actorii, cum le dă indicaţii, cum îi ceartă şi cum îi alintă? Cum se evervează şi se emoţionează, cum îşi pierde răbdarea şi cum şi-o recapătă iar şi iar după ore de repetiţii istovitoare? Cum se încăpăţânează să trasforme fiecare mişcare, fiecare imagine şi replică în ceva, cât mai apropiat de perfecţiune?
Poate că toate acestea la un loc. Oricum, am plecat de acolo cu sentimentul că drumul acela, dintr-o seară urâtă de toamnă – ce mă făcea mai degrabă să mă întorc decât să merg înainte – m-a dus spre cea mai frumoasă “întâlnire” pe care am avut-o cu un artist.
Print