Valentin Nicolau – visele lui, lumea lui!

valentin1În această seară se va împlini o săptămână de când Valentin Nicolau nu mai e aici. S-a vorbit și s-a scris mult în aceste zile despre el, dar a fost mult numai în aparență. În esență s-a vorbit puțin și s-au repetat aceleași informații. A fost mult mai mult decât „fostul președinte al TVR”, deși a fost și asta, a fost mult mai mult decât „directorul și întemeietorul Editurii Nemira”, deși a fost și asta, a fost mult mai mult decât un manager, deși a fost și asta și încă unul foarte bun. Dar Valentin Nicolau a fost în primul rând un scriitor! Un scriitor tulburat care și-a căutat drumul și stilul prin genuri diferite și prin a cărui operă biografia a trasat cărări adânci. Este un mare dramaturg, cu totul anti-trend în dramaturgia noastră contemporană, iar ultima lui carte, romanul „Basmania”, din care n-a apucat să scrie decât primul volum, va rămâne una dintre marile cărți neterminate…

E cel mai greu text pe care l-am scris vreodată. Încă nu înțeleg că acest număr nou al revistei Yorick există într-o lume în care el nu mai e. Aș vrea să scriu despre tot ce a făcut și pentru teatru, și pentru oameni, și pentru cultura română, aș vrea să spun că a riscat de o mie de ori, cu oameni, cu cărți, cu gânduri, cu vise, că a avut un curaj nebun să sfideze orice și să se lupte pentru lucrurile și ideile în care a crezut, că a știut în primul rând să construiască, să ridice piramide într-o lume în care se ridică doar clădiri din beton, că a știut să creadă în oameni. Aș vrea să scriu că a fost un mare dramaturg, jucat mai puțin decât ar fi trebuit, într-o lume teatrală în care lucrurile funcționează pe alte criterii. Aș vrea să scriu că ar fi fost un mare om politic, cu har, cu aură, cu viziune…, dar s-a retras pentru că așa cum mi-a spus odată „acolo nu-ți mai aparții” și el voia să-și aparțină. Aș vrea să scriu și despre ce a însemnat el pentru TVR, dar și despre ce a însemnat TVR pentru el și despre marile, cumplitele nedreptăți care i s-au făcut, despre urâțenia unui sistem în care i s-au cenzurat editoriale în Jurnalul Național, despre cum profesionalismul lui dovedit n-a contat nicio clipă atunci când în fruntea TVR, deși îl doreau mii de oameni, au fost preferați mereu alții, despre cum Stelian Tănase a făcut iarna trecută, la începutul ultimului lui an pe pământ, cea mai mare măgărie cu putință și i-a închis poarta unei instituții pe care a iubit-o, iar în această toamnă i-a cenzurat filmul „Zi că-ți place!”.

Dar am să scriu doar câteva rânduri despre ce a însemnat Valentin Nicolau pentru mine. Valentin Nicolau avea uriașul talent de a spune „Poți!”. Și dacă nu erai alpinist și-ți spunea el să urci pe Himalaya, știai că vei ajunge sigur în vârf. Și dacă nu știai să înoți și-ți spunea să treci înot un ocean, știai sigur că vei putea să-l traversezi. Avea un dar magic de a face lucrurile să existe.

Dacă a iubit teatrul? Da, l-a iubit. Dar îl enerva teribil când teatrul era de suprafață. Căuta ceva, ceva adânc, ceva ce l-a chinuit și l-a tulburat și l-a făcut să ardă mai repede decât alți oameni, căuta o legătură profundă cu ceva neștiut și de-asta scria teatru și de-asta îl căuta pe Dumnezeu. Era fascinat de poveștile actorilor din vechime care deveniseră sfinți și simțea o legătură profundă pe care n-o găsea în teatrul nostru. De-asta a și scris în ultima vreme multe texte cu subiect religios, de-asta ultima piesă scrisă „Oriunde mă duc, numai de mine dau” se desfășoară la Scăldătoarea Vitezda, de-asta… în partea a doua a „Basmaniei” pe care n-a mai apucat s-o scrie, eroul lui, Neica Nimeni, se întorcea la originile lumii și urma să fie pasagerul clandestin de pe Arca lui Noe. Mi-aduc aminte sclipirile din ochii lui ziua în care mi-a spus: „Îți dai seama? Pe Arca lui Noe a fost un pasager clandestin…” Neica Nimeni trebuia să fie Acel Cineva care să repare ce era stricat în mecanismul după care funcționează lumea. N-a mai apucat… Și lumea o să rămână mereu așa defectă. Credea în poveștile lui, pe care, din păcate, prea rar le scria, multe le-a luat cu el fără să fi apucat să le pună pe hârtie, credea așa cum crede un copil în Moș Crăciun și trăia în ele uneori mai mult decât aici.

Lui îi datorez încrederea și libertatea absolută și necondiționată din acești șapte ani, în care mereu a spus „Tu poți!” și m-a făcut să cred că pot și să fac să existe Yorick. În Yorick a bătut mereu inima lui. Fără el, nimic n-ar fi existat. Dar pentru că a făcut să existe, vom încerca să le păstrăm pentru el, așa cum ar fi vrut. Ca să nu simtă, de-acolo, de sus, că semințele sădite de el se ofilesc. În „Basmania” lui, la final, Împăratul pleacă spre acel loc cumplit care e „Răspântia gândurilor” de unde nu mai e cale de întoarcere… Moartea să fie? „Raspântia Gandurilor e un loc de neînchipuit. De aceea nici nu-ți dai seama că te afli acolo. Poate doar senzația că ești la distanță egală de orice gând. Că nimic nu te mai gândește. Nimic nu-ți dă de gândit că ai fi putut ajunge acolo, căci în acel moment ai și trecut în altă parte. Gol, gol, gol… Niciun gând, nicio fărâmă de gând, nici umbra unui gând…”

Dar pleacă acolo ca să salveze și Basmania, și lumea de pe pământ. Și le va salva. Emana putere. Dădea putere! A fost un mare luptător. A fost un învingător!

De data asta, azi, în acest număr al revistei Yorick, Valentin Nicolau! El și gândurile lui, el și visele lui, el și lumea lui!

Print

3 Comentarii

  1. cristian d. 20/01/2015
  2. Costel Postolache 22/01/2015
  3. Luminita Puiulet 28/01/2015

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.