Zilele trecute, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad și-a propus să aducă pe scenele teatrelor Nottara și Odeon o microstagiune formată din patru spectacole recente. Două dintre ele, „Bull” de Mike Bartlett, în regia lui Bobi Pricop și „Vârful aisbergului” de Antonio Tabares în regia lui Theodor-Cristian Popescu, analizează și pun în discuție așa-zisa cultură corporatistă, cu toate fațetele sale întunecate și cu toate procedurile dure, care uneori duc la consecințe grave. După ce ai văzut „Bull” poți să-ți imaginezi că povestea lui Thomas s-ar putea continua în „Vârful aisbergului” sau, mai bine zis, s-ar putea încheia, deși, cronologic vorbind, cea din urmă piesă a apărut cu puțin înaintea celeilalte. Dacă „Bull” ia forma unui ring în care se poartă o luptă la nivel psihologic, „Vârful aisbergului” se desfășoară asemenea unui thriller, în care sunt investigate mai multe cazuri de sinucidere ale unor corporatiști din cadrul unei multinaționale.
Povestea începe odată cu sosirea Sofiei Cuevas (Dorina Darie – Peter) de la Madrid, însărcinată să realizeze un raport în legătură cu trei sinucideri care au avut loc în aceeași companie în mai puțin de jumătate de an. Fresno (Ioan Peter), directorul filialei, o întâmpină cu o oarecare doză de relaxare, ușor manipulativ, fiind conștient că prezența și munca sa în companie sunt vitale, indiferent de cât de multe sinucideri au avut sau vor avea loc. Eficiența și cifrele sunt mai valoroase decât viața unor oameni, asta este descoperirea tulburătoare a Sofiei, care înțelege în cele din urmă că și ea face parte din același mecanism sinistru al exploatării angajaților.
Proiectul „Aisberg” declanșează în rândul acestora o stare permanentă de surescitare pe care programatorul interpretat de Ștefan Statnic încearcă s-o redea printr-o agitație exterioară voit exagerată, în timp ce îi dă de înțeles Sofiei că în compania lor se lucrează enorm peste program și că ești norocos dacă în loc de masa de prânz, ai timp să ajungi la tonomat și să mănânci în fugă o ciocolățică.
În spatele surmenării și al stresului la care sunt supuși angajații, nou-venita Sofia descoperă încrengătura complicată a relațiilor pe care le aveau sinucigașii, de la soție până la amantă, de la copii pierduți până la traume îngrozitoare din trecut. Cosmin Ardeleanu imaginează o scenografie din pereți de sticlă reci, care alcătuiesc un labirint în miniatură – labirintul relațiilor cauză-efect pe care „detectiva de serviciu” încearcă să le rezolve, în timp ce ea însăși e prinsă în ghearele trecutului, odată ce-l întâlnește pe fostul ei iubit, Alejandro Garcia (Bogdan Costea) implicat direct într-unul din cazurile de sinucidere.
Din spectacolul lui Theodor-Cristian Popescu transpare, așadar, foarte clar povestea, chiar dacă ritmul și suspansul nu sunt întotdeauna susținute la același nivel. Din punct de vedere regizoral, accentul este pus pe modul în care oamenii percep o relație, de la început și până la sfârșit, căci textul permite o viziune caleidoscopică asupra interacțiunilor dintre personaje. Pusă față în față cu ospătarul (Călin Stanciu), Sofia se privește în oglinda trecutului, prin cel mai sincer om din companie, care în ecuația spectacolului dezvăluie jumătate din mister. În „Vârful aisbergului”, acolo unde viața deja haotică e dirijată de stres și griji, nu mai există umanitate, căldură, înțelegere și nici speranță. Pentru unii există doar un capăt de linie care se termină cu o curea în jurul gâtului, cu un glonț în tâmplă sau cu o plonjare în aer liber din locul cel mai înalt al clădirii.
Atmosfera spectacolului ar fi fost mult mai încărcată de acel suspans care iese la suprafață în rafale poticnite, dacă jocul actorilor ar fi fost la rândul lui încărcat de mai multă emoție și adevăr în locul unor gesticulări haotice menite să sugereze suprasolicitarea din companie sau a legănărilor de pe un picior pe altul în locul sondării unor amintiri din trecut care sunt răscolite de o revedere neașteptată, oportunitate care de altfel nu este exploatată de niciunul dintre parteneri.
„Vârful aisbergului” are, totuși, cadența unui thriller din viața corporatistă care îți ține trează atenția, știind că nimic din cele auzite nu e science fiction, ci o frântură de realitate care poate se întâmplă chiar atunci.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
„Vârful aisbergului” de Antonio Tabares
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Traducerea: Luminița Voina – Raut
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Distribuție: Dorina Darie – Peter, Bogdan Costea, Ioan Peter, Cecilia Lucanu – Donat, Ștefan Statnic, Călin Stanciu
Print