Vava Ștefănescu este caracterizată de o puternică dorință de „a face”, despre care mărturisește că e mai mult o moștenire de familie și o formă de educație, alături de spiritul de responsabilitate. Este dansatoare, coregrafă, dar și-a asumat încă de la începutul carierei și rolul de manager cultural, creând Multi Art Dans, apoi devenind director artistic, în perioada 2006-2013, la Centrul Național al Dansului din București, pe care în prezent îl conduce. Tot aici ne-am întâlnit și noi pentru prima oară, chiar în cadrul Festivalului Like CNDB, care anul acesta și-a însușit tema „Schimbăm idei”. De zeci de ani, Vava Ștefănescu schimbă idei în domeniul dansului, însă afirmă că, totuși, teatrul a lansat-o înaintea dansului. În calitate de dansator și de coregraf o puteți vedea în spectacolul „Alcool” în regia lui Mihai Măniuțiu, la Teatrul Nottara.
Suntem la CNDB. Ce înseamnă acest spațiu pentru dumneavoastră? E un drum de viață?
Fără doar și poate, e un drum de viață. În artă e mai dificil pentru că nu ești ca un funcționar. Viața se întâmplă într-o zonă de căutare, de neliniște care te face să nu ai ritualurile oamenilor care lucrează în alte domenii. Mai e o chestiune de viață pentru că noi, cei care am lucrat și lucrăm la CNDB, nu am venit niciodată la serviciu și a trebuit să inventăm managementul pentru o instituție care nu exista. CNDB este creat în 2004 pe hârtie, în 2005 am primit și spațiu și în 2005 spre 2006 și-a început și activitatea propriu-zisă. Ce a prefigurat și a reprezentat modelul pentru CNDB a fost centrul Multi Art Dans pe care l-am creat în 1999-2000 și care a funcționat doar trei ani, dar care a conturat o structură și a adus un public. Pe atunci, dansul contemporan era nou, era tolerat, afiliat la ceva ce seamănă. În 2011 am părăsit clădirea în care eram și am închiriat spațiul în care ne aflăm acum după un an și jumătate. Dar toată perioada de lipsă de spațiu, cu buget redus, a făcut să dispară publicul, credibilitatea, artiștii s-au împrăștiat în toate zările… De la înființare CNDB a trăit sub amenințarea că e desființat cam de două ori pe an. El s-a născut datorită presiunii artiștilor independenți. Dansul contemporan circulă în foarte multe domenii, împrumută idei și practici, are o dimensiune critică pe care încearcă s-o pună într-un discurs și atunci nu prea a putut fi recunoscut ca o entitate, ca ceva formal. Nu s-a știut cum să fie integrat, apreciat și cum să i se dea valoare. Însă mie mi se pare că în numai trei ani s-a revenit extraordinar. În perioada dinainte cumva era orientat foarte mult spre artist și spre o zonă foarte radicală, experimentală (deși nu cred în formula experimentală când vine vorba de CNDB). Și trebuia să răspundă la foarte multe nevoi deodată. Dar din 2014 am schimbat puțin orientarea și acum suntem într-un moment foarte fericit pentru că am primit și sala Omnia, și banii ca s-o refacem, și avem și 10 posturi în plus.
Dar pe dumneavoastră ce v-a făcut să vă înhămați la o muncă de-o viață?
Nu știu, în ultimele două săptămâni cred că m-am întrebat de patru ori pe zi, iar în ultimii ani am atins milioanele. Când am creat MAD-ul mi s-a părut că e nevoie și atunci trebuie să-l facem. Nimeni n-ar fi crezut că se poate naște cu scenă, cu studio-uri și să fie permanent. E foarte ușor ca manager cultural să-ți asumi proiecte. Faci un festival, el începe și se termină, apoi poate mai faci o serie de ateliere etc. Cel mai dificil e să ai săptămânal spectacole, să plătești artiștii, să ai salarii… E într-adevăr legat de viață, dar cu timpul și cu maturitatea înțelegi că mai trebuie să-ți iei și tu ceva pentru tine și să nu sacrifici chiar tot. Dar e greu să-ți dai peste mână când ești obișnuit de-o viață așa. Când trebuie să faci un sistem de la zero – e și o mândrie, o bucurie, bineînțeles –, dar când vezi că lucrurile se mișcă greu, că nu se dezvoltă contextul și cu o floare nu se face dans contemporan e greu de dus.
E foarte ușor ca manager cultural să-ți asumi proiecte. Faci un festival, el începe și se termină, apoi poate mai faci o serie de ateliere etc. Cel mai dificil e să ai săptămânal spectacole, să plătești artiștii, să ai salarii…
Ați echilibrat balanța sacrificiilor?
Nu cred în sacrificiu și dacă îl bag la „sacrificii” mă opresc azi. Dar ține de dedicație și de a învăța cum să faci ca să meargă mai departe ceva ce construiești.
În contextul actual, care ar trebui să fie poziția școlii de dans din România?
Cred că problema școlii, în general, este că nu e actualizată, nu lucrează cu actualitatea. Ne trezim la CNDB că trebuie să acoperim o zonă care ar trebui să fie, în mod logic și organic, acoperită în altă parte. Dar nu toate sistemele sunt la fel de îndrăznețe și nu toate sunt dirijate după idei progresiste.
Sunteți pasionată de dans de când erați copil…
Se dansa acasă, tata e un dansator extraordinar. Mă mai uitam și la televizor, făceam gimnastică și am fost foarte hotărâtă să fac asta. Am vrut să fac balet, apoi, prin clasa a VIII-a, am început să am întrebări – copilărești, dar esențiale. Răspunsurile sunt mai copilărești decât întrebările. Te întrebi care e funcția expresiei, care e mesajul, care e diferența… Și am avut noroc de profesori extraordinari. Erau profesori care studiaseră dansul contemporan în alte țări, veniseră înapoi și cumva ne-au insuflat mai mult decât ce făceam noi – Martha Graham, Merce Cunningham. Făceau parte din compania CONTEMP (Adina Cezar, Sergiu Anghel, Liliana Iorgulescu și alții) și erau clandestini. Îmi aduc aminte că prin clasa a VI-a, a VII-a ei repetau în școală, în sălile de balet, seara târziu când se terminau orele. Iar sălile de balet erau la parter și aveau grilaje la geamuri. Noi ne țineam de grilaje și ne uitam la repetiții, dar ne tremurau mușchii, pentru că nu puteai să stai atât timp agățat. Și când ne chemau să trecem în mișcare dintr-o parte în alta a scenei eram cei mai fericiți. Cu ei citeam și alte poezii, ascultam muzică contemporană… Dar noi am fost și o generație mai specială. Spectacolul nostru de bacalaureat a fost pentru prima oară 50% clasic și 50% contemporan. Nu a fost doar clasic!
Ați fost o generație revoluționară?
Da. Am fost în clasă cu Mihai Mihalcea, Cosmin Manolescu, Florin Fieroiu, Corina Dumitrescu (e la Operă), Alma Munteanu care acum e în Elveția și dansează prin toată lumea. Și 90% dintre colegii mei încă își mai practică meseria. Noi voiam să facem companii de dans în ’88, înainte de Revoluție, voiam să facem treabă… Și am fost foarte critici unul cu altul, dar în același timp am ținut unul cu altul și am știut că dacă face cineva face o prostie de spectacol, ne va afecta pe toți. Pentru că oamenii îl vedeau și puteau să zică „a, dacă ăsta e dansul contemporan, atunci eu nu mai vin”. Nu ne-am vorbit, dar am avut multe discuții și dezbateri despre ce și cum. Când s-a născut CNDB eu eram în Franța, terminasem MAD-ul, și aici se întâlnea comunitatea de dansatori și nu numai și puneau totul la cale. A fost o efervescență și s-a spart sistemul.
Cu timpul și cu maturitatea înțelegi că mai trebuie să-ți iei și tu ceva pentru tine și să nu sacrifici chiar tot. Dar e greu să-ți dai peste mână când ești obișnuit de-o viață așa. Când trebuie să faci un sistem de la zero – e și o mândrie, o bucurie, bineînțeles –, dar când vezi că lucrurile se mișcă greu, că nu se dezvoltă contextul și cu o floare nu se face dans contemporan e greu de dus.
Și legătura cu teatrul cum s-a născut?
La un moment dat am avut întâlnirea cu Mihai Măniuțiu care mi-a devenit un prieten și un „complice artistic”, cum îi place lui să zică. De la el am învățat enorm despre teatru și am făcut multe spectacole împreună. Sunt lumi care s-au deschis… Sunt un artist care nu a știut cui aparține de fapt. E greu, pentru că la un moment dat nu mai aparții nicăieri și nu te mai recunoaște niciunul sau, dimpotrivă, te revendică amândoi. Cinstit ar fi să spun că teatrul, din păcate, m-a lansat, nu dansul contemporan.
Vi se pare ironic?
Mi se pare trist, nasol. Deși am fost foarte fericită în teatru și sunt câteva spectacole de Mihai Măniuțiu la care am lucrat coregrafia, dar sunt făcute prin puterea teatrului, nu prin puterea dansului.
Care e diferența dintre cele două puteri?
Dansul încă nu e o putere în România, încă nu i s-a văzut potențialul.
Privind estetica din spectacolele dumneavoastră, ce surse de inspirație aveți?
O vreme am făcut spectacole foarte discursive. Dar niciodată n-am fost cuminte, axată doar pe zona de corporalitate construită. De la început am avut și text, și imagini, și video. Încet, încet am ieșit din corp, dacă mă gândesc la spectacolul „After All” în care Carmen Coțofană trăia un fel de corp pe care îl transformă și utilizează toate reziduurile din lumile prin care eu am trecut pe scenă. „Cvartet pentru o lavalieră” e în schimb o instalație care simt că nu se mai termină. E creat în 2008 și a fost asociat cu toate contextele posibile – de la gulagul comunist până la revoluție. Cumva nu cred că l-am mai depășit ca putere. Creez în zona în care convențiile se sparg sau renunțăm la ele.
Am avut șansa să fac alegerea. Și, odată ce ai optat, familia nu te judecă. Îți asumi sau nu. Mi se pare că e o șansă pe care am avut-o, să fiu educată în felul ăsta. Când aleg ceva, să știu de ce o fac, să întreb, nu să stau liniștită și ce mi se pune în gură, aia să mănânc. Asumându-ți, de fapt, îți respecți propria cale.
Tatăl dumneavoastră v-a sfătuit să nu vă faceți dansatoare?
Nu, aveam nouă ani, eram pe holul din casa de la Buzău, cu două fotolii și un perete mare-mare de bibliotecă, la mijloc cu o măsuță, și a vorbit cu mine. Mi-a spus că merită s-o fac, dar e multă muncă și nu o să mă mai joc ca înainte. Că nu merită să faci asta decât dacă ești foarte bun. Că nu o să am bani, că artiștii nu au bani. „Și ești sigură că vrei asta? Plus că o să pleci de acasă.” Părinții mei sunt niște oameni foarte responsabili. A fi responsabil e o chestie care, de fapt, creează viitorul. Discuția cu tatăl meu ține de o responsabilitate pe care m-a pus să mi-o asum și, la rândul lui, a avut un discurs responsabil față de copilul său; asta mi se pare extraordinar.
Și când v-ați asumat acest drum propriu-zis?
Atunci. Dar am avut șansa să fac alegerea. Și odată ce ai optat, familia nu te judecă. Îți asumi sau nu. Mi se pare că e o șansă pe care am avut-o, să fiu educată în felul ăsta. Când aleg ceva, să știu de ce o fac, să întreb, nu să stau liniștită și ce mi se pune în gură, aia să mănânc. Asumându-ți, de fapt, îți respecți propria cale.