Unul dintre cei mai importanţi regizori români – director de scenă aşa cum se consideră – Victor Ioan Frunză vorbeşte despre spaţiul nostru teatral, cu bune şi rele… Pe 5 martie, la Teatrul de Comedie din Bucureşti a avut loc premiera spectacolului „Lecţia”&”Cântăreaţa cheală”, de Eugen Ionescu, montare pe care o semnează. Iar, în urmă cu aproximativ o săptămână, spectacolul „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” pus în scenă la Teatrul Maghiar din Timişoara a primit trei nominalizări la premiile Uniter. I-am propus o discuţie despre teatru şi despre sistemul de valori în teatrul românesc…
De cât timp n-aţi mai montat pe o scenă din Bucureşti?
Din 2002, deci de opt ani. Ultima montare a fost „Regele moare” la Theatrum Mundi, tot un Ionescu.
Şi de ce-aţi fugit de Bucureşti sau Bucureştiul de dumneavoastră…
N-am fugit, era mai comod să montez în Bucureşti. Numai că în Bucureşti e o problemă cu respectarea termenelor pentru data premierei. Nu ţi se poate asigura prezenţa actorilor sau prezenţa decorurilor. Şi, sincer să fiu, nici nu m-a prea interesat ce mi se propunea şi atunci am preferat să lucrez şi în provincie sau în Ungaria, în Cehia, în Germania, o dată am lucrat şi în Franţa, dar nu mi-a plăcut deloc, în Slovacia… Deci m-am dus unde am putut să îmi fac şi meseria, dar şi programul.
Şi acum de ce aţi ales Teatrul de Comedie ca să montaţi împreună „Lecţia” şi „Cântăreaţa cheală”?
A fost o istorie întreagă pentru că noi discutăm de proiectul ăsta de vreo trei ani cu Teatrul de Comedie, a durat mult până am ales un text. Iniţial trebuia să fie un spectacol de studio şi atunci m-am gândit la „Cântăreaţa cheală”, pe care n-o mai făcusem, iar „Lecţia” n-am mai făcut-o în limba română. Tot lucrând mi-am dat seama c-aş putea să le fac pe amândouă pentru că de fapt tradiţia acestui început al teatrului absurdului este ca cele două texte să se joace împreună.
La Teatrul La Huchette, unde se joacă de vreo 50 de ani, ele se joacă împreună. E o tradiţie necunoscută la noi, dar cred că binomul ăsta teatral funcţionează. M-a şi interesat să pun din nou în circulaţie conceptul acesta al unor spectacole „coupe” care erau odinioară prezente şi în spaţiul nostru teatral – acum nu mai sunt. Şi faptul că sunt două piese care generează două spectacole stilistic foarte deosebite, folosind cam aceeaşi trupă, pentru mine a fost o provocare. Plus că să pui aceste două texte ale lui Ionescu în spaţiul teatral bucureştean mie mi se pare un lucru bun pentru că repertoriile sunt, în general, excesiv orientate. Fie sunt anumite care teatre joacă numai texte contemporane, altele numai texte clasice. Or, cred că repertoriul trebuie să fie policrom, trebuie să arate, spre exemplu, că poţi să râzi de lucruri despre care n-ai fi crezut vreodată că poţi râde, cum sunt textele lui Ionescu.
În ce zonă v-aţi propus să duceţi textele lui Ionescu?
Evident că în zona lor comică şi tragicomică. „Lecţia” e un thriller cu accente comice, iar „Cântăreaţa cheală” e un fel de tragicomedie, de chat existenţial. Pare o discuţie cam cum facem când stăm pe skype sau pe messenger şi suntem împreună, dar singuri. Sunt texte cu o umanitate foarte pronunţată, de fapt şi asta e o lecţie pe care teatrul lui Ionescu ne-o dă. În general eticheta asta de teatru al absurdului a fixat un clişeu conform căruia avem de-a face cu un teatru al elitelor, al unor simetrii şi al unor jocuri de cuvinte. Clişeul ăsta că-i vorba de lipsa comunicării s-a impus şi a indus la rândul lui un fel de uscăciune specifică mai mult teoriei decât artei teatrale în percepţie pentru că în realitate aceste texte au o omenie caldă, sunt extrem de emoţionante şi de fapt sunt nişte texte pure şi simple. Ele vorbesc pe înţeles, dar în alt fel, despre lucrurile noastre de zi cu zi.
În ultima parte personajele încep să-şi spună adevăratele lor gânduri şi sentimente, numai că atunci când abordează calea adevărului cuvintele lor nu se înţeleg. E ca şi cum înţelegi toate cuvintele, dar nu mai înţelegi sensurile.
Înainte de premiera oficială, am avut patru reprezentaţii şi ne-am dat seama că publicul obişnuit, care, de fapt, e ţinta noastră, reacţiona ca la un spectacol de teatru popular.
E o încercare de îmblânzire a absurdului?
Nu. Aşa am procedat şi în „Scaunele”, montat în germană, şi în „Lecţia” pe care am montat-o în limba maghiară. Faptul că am montat Ionescu şi în alte limbi m-a ajutat foarte mult. E evident că aceasta este o cale de abordare a operei ionesciene. Eu am văzut spectacole şi în străinătate. La teatrul lui Ionescu se râde. Acum e un mare succes pe Broadway cu „Regele moare”, care se joacă într-o sală de vreo 2.000 de locuri. Ceva fabulos!
Nu spun că esenţa textelor lui e comică, dar e clar că e departe de privirea academică, spre care au încercat s-o îndrepte foarte mulţi specialişti în domeniu. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi când am făcut „Regele moare”, de exemplu. Era un spectacol de la care publicul de multe ori pleca cu lacrimi în ochi. Nu e vorba despre o îmblânzire, ci pur şi simplu despre a trata acest tip de teatru ca pe un teatru din zona artei teatrale, nu din zona fenomenelor supranaturale. De altfel, Ionescu a respins eticheta de „teatru al absurdului”, ca şi Beckett.
Eu l-aş include chiar în zona teatrului patetic, pe care odinioară am început s-o cercetez pe alte texte. Multă vreme n-am avut curaj să montez Ionescu. Am montat destul de târziu. În 2002, prima oară. Atunci am pus „Lecţia” şi „Regele moare”. Am simţit că teatrul lui Ionescu are acelaşi timp de sanguinitate şi de stare pătimaşă ca textele shakespeariene.
Dacă aţi fi critic ce aţi reproşa montării de la Comedie?
Are o incoerenţă de logică pe prima parte, chiar pe deschiderea spectacolului, o imagine la care eu am ţinut foarte mult şi-mi dau seama că ea conţine ceva care confuzează. Şi mai cred că povestea celui de-al doilea cuplu nu e suficient de bine susţinută emoţional. Eu vedeam momentele alea mult mai emoţionante. În partea a doua voiam ca amestecul de umor negru, de crimă şi cunoaştere să fie mai evident.
Ce e teatrul pentru dvs.?
Un fel de a mă exprima. M-am întrebat de multe ori de ce facem teatru. Nu pentru bani, nici pentru premii… Facem teatru, în general, pentru a comunica un anumit tip de experienţă sau de viziune asupra lucrurilor. Simţim nevoie să spunem, să ne povestim, într-un fel pe noi înşine. Fellini a exprimat foarte bine ideea: spunea că, neavând ce povesti, s-a povestit pe el. Şi, până la urmă, comunicarea specială prin teatru îţi dă şi posibilitatea de a-ţi spune povestea, de a ţi-o face cunoscută. Cred că de aici şi patima din arta teatrală, fiindcă a avea succes înseamnă, până la urmă, că povestea ta a ajuns dincolo…
Teatrul e un mod de a-ţi povesti viaţa, e şi o aventură. Dar, mai înainte de toate, e o meserie. Îmi place modelul renascentist al artizanului care nu îndrăznea să se numească artist. Ei considerau că e foarte important să poată meşteri bine un obiect – un tablou sau o sculptură. Leonardo, Michelangelo nu s-au încumetat să-şi spună „artişti”, îşi spuneau „artizani”.
Vă consideraţi artizan?
Mă consider meşteşugar. Îmi place postura asta, nu are nimic umilitor. O spun pentru că vreau să demontez presiunea capodoperei. Eu cred că pentru capodopere e nevoie să faci mai întâi o medie bună…
Când aţi ştiut că vreţi să faceţi teatru?
Mi-aduc minte momentul. Când aveam în jur de 11 ani. Făceam şcoala într-o clădire foarte specială din Bucureştii Noi. Cred că era de dinainte de venirea comuniştilor, arăta a construcţie de tip american. Într-o parte şcoală, în alta grădiniţa, plus săli de internat, săli de studiu pentru elevi, o cantină cu o grădină extraordinară. Un ansamblu foarte ciudat. Am făcut şi grădiniţa, şi şcoala acolo şi în fiecare an din cămăruţa de lângă grădiniţă se scotea un dulap, din care se desfăcea o etajeră. În spatele etajerelor era o uşă, care se deschidea şi pătrundeai direct într-o scenă, cu o sală de spectacol care lega şcoala de grădiniţă, o sală cu loji şi cortină albastră de catifea. Iar în spate era un trompe l’oeil. Mi se părea fabulos. Intram acolo o dată pe an, ca să repetăm pentru serbare. Intram direct în mica sală.
Teatrul, pentru mine, este ca o uşă într-un perete, de care treci şi ajungi într-o lume foarte specială… Sala aceea mi-a găzduit primul spectacol. Aveam 11 ani. L-am scris, l-am regizat, i-am făcut scenografie şi atunci am ştiut că fac teatru.
Cum se chema?
Nu mai ştiu. Mi-aduc aminte că făceam nişte decoraţii pe care le-am lipit singur, cu nişte tipare florale. Am făcut un fundal întreg. Improvizasem nişte proiectoare de urmărire. Erau nişte aparate cu care proiectai diapozitive. Ţin minte că spectacolul era destul că lung pentru că lumea a început să plece. Am fost foarte dezamăgit. Dar atunci am ştiut că voi face teatru.
Care a fost prima mare dezamăgire în teatru?
N-am avut. Adică teatrul nu m-a dezamăgit niciodată, m-au dezamăgit spectacolele mele.
Care v-a dezamăgit cel mai mult?
Sunt mai multe. „Noaptea încurcăturilor, la Galaţi, prin 1985 sau 1986. Deşi îl gândisem mult, era un spectacol prost, nu-mi ieşise. Şi au mai fost. Dar sunt greşeli pe care nu le realizezi când le faci. Stabilirea vinovăţiilor în cazul unui artist e destul de complicată.
Care e spectacolul pe care-l iubiţi cel mai mult, deşi ştiţi că nu v-a ieşit?
Aş putea să spun lucrul ăsta despre spectacolul „Marat Sade” de la Cluj. Şi mai pot să spun invers, de unul care nu mi-a plăcut, dar mi-a reuşit: „Mutter Courage” de la Teatrul German din Timişoara.
Şi dintre cele pe care le consideraţi cele mai nedreptăţite?
„Visul unei nopţi de vară” de la Teatrul Naţional din Cluj. A fost un spectacol privit cu o încrâncenare pe care n-o merita, care a deschis multe drumuri şi a influenţat multe alte spectacole. Şi e foarte interesant că pudibonderiile victoriene care apăreau atunci au dispărut pe urmă… Spectacolul vorbea despre nişte subiecte tabu pentru care societatea noastră nu era pregătită la vremea respectivă. Ştiţi cum se spune, cine o ia înaintea carului timpului sfârşeşte călcat de roţile din faţă… Eu de-asta zâmbesc când aud acum de avangardă… Noi n-am luat premii pentru avangardă.
Dacă aţi avea funcţie de conducere ce aţi schimba în teatru?
Dacă aş avea o poziţie care să poată să influenţeze m-aş ocupa în primul rând de directori. Pentru că ceea ce nu se recunoaşte şi nu se pune pe tapet este că problema noastră nu e nici administrativă, nici legislativă, nici artistică, aşa cum se sugerează pe nedrept. Este o problemă de direcţie. Teatrele în perioada dinainte de ’89, şi asta nu are legătură cu ideologia, erau conduse mult mai bine. Pentru că directorii de teatru erau în mare parte directori de vocaţie. Pedalarea excesivă pe ideea de manager şi de manageriat în teatru este toxică. E nevoie, nimeni nu spune că nu, dar pe lângă management avem nevoie să facem teatru… Au apărut, în schimb, directori oportunişti care vor Galele Uniter, Festivalul Naţional, Festivalul de un minut, Festivalul Ghinda de aur… Nu mai vor să umple sălile, nu mai sunt preocupaţi de ce înseamnă teatrul acela în ansamblul comunităţii care-l finanţează până la urmă.
Al doilea lucru este că, văzând că-n Bucureşti e un deficit de săli de teatru, aş influenţa să se înfiinţeze zece teatre. Capitala suportă liniştit încă zece teatre. Oricine vede cozile la teatrele din Bucureşti, de multe ori la spectacole îndoielnice, îşi dă seama că lumea are nevoie de artă vie. Vor să meargă la clădiri simbol, cum e clădirea Teatrului Naţional. Aş influenţa să apară teatrele de cartier, care sunt prezenţe obişnuite la Budapesta sau Londra…
Aţi spus de multe ori că nu credeţi în artiştii cu coroniţă. Cât îţi îngrădeşte libertatea sau cât îţi dă libertate un premiu?
Nu-ţi dă nici un fel de liberate şi nici nu ţi-o îngrădeşte cu nimic. Eu am 49 de premii naţionale şi internaţionale, un premiu care mi-e foarte drag, Premiul pentru cel mai bun spectacol din spaţiul maghiar. Dar aceste premii nu mi-au schimbat viaţa cu nimic.
E nevoie totuşi de ierarhii pe care să le stabilească critica?
Cred că da.
Şi atunci…
Păi aş putea să vă răspund cu o contraîntrebare. Prin Galele Premiilor Uniter critica stabileşte axiologie?
Eu cred că e nevoie de ierarhii, cred că e nevoie de critici care să scrie cărţi, analize de spectacol, care să ţină conferinţe, să-şi constituie aparatul critic într-un mod extrem de serios, astfel încât atunci când emit o părere, cu care, chiar dacă nu eşti de acord, să poţi s-o respecţi. Asta ar contribui la aşezarea pe un statut credibil a criticului. Criticul care vine să pună ordine unde artistul dezorganizează. Căci artistul cuminte este un nonsens… Din asta poate să derive o ierarhie, nu din premii. Nu din modul naiv de a face critică. Multe articole de critică teatrală sunt de fapt o reclamă naivă pentru prieteni. O critică serioasă ar fi atunci când criticul promovează şi artişti cu care se află în conflict doctrinar. Să poţi să apreciezi calitatea meseriei cuprinsă într-un spectacol cu care tu nu eşti de acord din punct de vedere doctrinar pentru că tu vezi teatrul altfel. Rolul criticului acesta este. Acum se sugerează prin selecţia FNT că există genuri şi moduri de exprimare şi tendinţe teatrale care trebuie ridiculizate şi dispreţuite. Genul acesta de a face critică este nonsensual.
Acestea fiind spuse, v-a tentat sau v-aţi gândit să respingeţi nominalizarea la premiile Uniter a spectacolului „Rosencrantz şi Gulidenstern sunt morţi”? Sau cât vă regăsiţi în ierarhia de anul acesta?
Vreau să spun foarte răspicat lucrurilor pe nume. Eu le mulţumesc celor care se apleacă asupra operei mele. Nu pot să dispreţuiesc o alegere, nu? Pot să le mulţumesc celor care au făcut asta. Dar eu nu mă regăsesc în această formă de organizare a vieţii teatrale care este Uniter-ul, drept pentru care am ieşit din organizaţie acum vreo cinci ani. Nu cred că s-a inventat încă o nominalizare care să mă facă să-mi schimb opinia că această organizaţie este toxică pentru mediul teatral de la noi. Şi că aceste lucruri ar trebui discutate. Iar asta nu se întâmplă. Eu nu pot să resping sau să aprob o nominalizare pentru că eu n-am participat… Eu am făcut un spectacol.
Competiţia asta e ca şi cum ai participa la un concurs fără să ştii. Eu cred că normal ar fi să fim şi întrebaţi dacă vrem să participăm. Eu şi Adriana avem norocul că eram cunoscuţi dinainte de Uniter, pentru că a fost viaţă şi înainte şi eu cred că va exista şi după… Avem aşadar avantajul că ne-am putut permite un statut de adevăraţi independenţi, astfel încât să spunem lucrurilor pe nume. Alţii n-o fac şi eu cred că greşesc. Faptul că nu există transparenţă nici aici, nici în organizarea FNT unde lucrurile mi se par mai grave chiar decât la Uniter… Suficienţa implicată în selecţie, cel puţin la FNT, e o tradiţie… Pe mine aceste nominalizări mă lasă rece. Dacă aş avea posibilitatea aş deschide o dezbatere.
Criticul nu poate să se exprime în atribute pentru că în momentul acela devine ziarist de întâmpinare. Cred că e nevoie de o reformulare a rolului criticului. Care, în ultima vreme, datorită Galelor Uniter şi FNT-ului a devenit aşa un rol de star, de vedetă, care umblă prin ţară şi spune ce e bine şi ce e rău…
Spuneţi-mi, atunci, în câteva cuvinte care e portretul ideal al criticului de teatru?
Absenţa compromisului. Să fie echilibrat, nuanţat, să nu gândească în alb şi negru. Cel care consideră că artistul are o evoluţie sinuoasă. Nu poate avea o evoluţie permanent ascendentă sau… descendentă. Cel care consideră că nu există progres în materie de artă. Goethe nu este mai bun decât Sofocle, nu? Şi să ştie să vorbească cu artiştii. Cred că e foarte important.
Vorbeaţi de compromis. Dumneavoastră aţi făcut compromisuri?
Nu. Pot să spun sigur că nu. Niciodată.
În cazul în care „Rosencrantz…” ia un premiu de regie sau pentru cel mai bun spectacol şi mergeţi să-l ridicaţi, ar fi asta o formă de compromis?
În primul rând n-am fost invitat… În al doilea rând, m-aş gândi foarte mult la micul Teatrul Maghiar din Timişoara. Ipostaza mea e foarte ciudată în contextul acesta pentru că aş putea să fac rău multora. Dar dacă s-ar întâmpla să fie aşa, premiul ăsta n-ar însemna nimic. Eu am avut spectacole mult mai bune. Pe acesta îl iubesc, dar nu pot uita că am avut spectacole mult mai bune, şi nu e vorba că n-au fost premiate, pentru că nu mi-am dorit niciodată lucrul ăsta, ci că au fost excluse din conceptul de valori. Cred că dacă m-aş duce ar trebui să spun anumite lucruri, pe care oricum le spun, şi poate că n-ar fi ocazia cea mai bună să fac aşa ceva. Nu-mi plac astfel de manifestări, să apar în public, să mi se pună coroniţe pe cap. Mie îmi place să stau în sala de spectacol şi să văd că publicul vine la spectacolele mele. Eu părerea nu pot să mi-o schimb despre Uniter. Iar soarta acestui spectacol nu va fi cu nimic influenţată.
Mi-aş dori să stau de vorbă cu criticii mei. Ceea ce nu se întâmplă. Ne întâlnim pe holuri, trecem unii pe lângă alţii şi ne privim suspicios. Mă deranjează în general ideea unei comisii care vine să te vadă, să te evalueze, asta îţi dă frisoane.
Cum ar arăta teatrul ideal în societatea ideală?
Ca-n Grecia antică. Să prilejuiască sărbători, o stare aproape religioasă. Acelea erau întreceri teatrale. Modelul antic e cel către care trebuie să tindem. Teatrul se identifica cu cetatea. Noi nu mai facem asta.
Print
Mie mi se pare ca e o moda sa fii antiUniter. Sa vedem daca se duce dl Frunza sa ia premiul de la organizatia asta pe care o tot injura. Atunci sa-l vedem…
Daca ar fi sa ia acest premiu l-ar ridica in primul rand pentru echipa cu care a lucrat. Inseamna foarte mult pentru o mana de oameni care au muncit la un astfel de spectacol sa li se rasplateasca “transpiratia”
e f. interesant ce atzi retzinut din tot interviul asta. cred k explica foarte bine de ce se intampla toate lucrurile nasoale despre care se vb aici.
Uniterul are principii de neinteles. Tirania gustului si a intereselor (personale sau de dragul de a pastra o imagine integră si “democratica”)cam face jocul.
vreau să le precizez celor care au comentat si celor care citesc acest interview urmatoarele:
– În cazul meu nu poate fi vorba de “o modă antiuniter” (de altfel nu prea văd pe nimeni să vb despre asta!). eu am publicat articole continând atitudini critice față de uniter în cotidiane (evz, ziua, adevărul etc) în anii 2005, 2006, 2007, 2008, 2009. am ținut trei conferințe pe această temă: 2006 – Periferia teatrală / Sf Gheorghe, 2007 – Axiologie și cenzură / Baia Mare, 2009, Sibiu. Am avut peste zece intervenții la radio tot pe această temă. E clar că e vb de o preocupare coerentă, nu de o modă.
– în afară de un mail primit azi, nu am primit niciodată în 6 ani vreo reacție din partea uniter.
– eu nu sunt membru uniter! mi-am dat demisia in urmă cu 6 (șase) ani.
– cât timp am fost membru uniter am formulat – din interior – opinii critice. nu am avut intervenții publice cât timp am fost membru uniter, ar fi fost nefiresc.
– după ce am demisionat am continuat să-mi comunic observațiile. de data asta public, deoarece nu mai eram membru uniter. orice european vă poate spune că asta e o atitudine corectă.
– de zece ani nu mai particip la galele uniter.
– cred că “mâna de oameni” care au “transpirat” pentru spectacolul R & G nu pot primi o “răsplată”. ei nu au muncit pentru “răsplată”.
– aș vrea să luați în considerare faptul că am procedat transparent, mi-am spus punctul de vedere, molcom, pe îndelete – dar răspicat. abordarea mea a fost întotdeauna argumentată și reținută. nu am avut abordarea “de peșteră” pe care o au, spre ex, trimișii FNT.
– nu sunt decât un artist. “nu fac multe parale”. nu am niciun sprijin în demersul meu. și totuși cred că e important să continuu să spun ceea ce gândesc. poate că asta îl deranjează pe “Alexandru” și pe alții.
– e foarte amuzant să vezi cum un artist care nu face decât să vorbească, devine o problemă!
Ar fi interesant de aflat ce zice uniter in mail/ul pe care ziceti ca l/ati primit. Mai ziceti ca este amuzant sa vezi cum devine o problema un artist care nu face decit sa vorbeasca. Mie altceva mi se pare amuzant : ca atunci cind in batatura teatrului ro cineva identifica o problema si o formuleaza cu voce tare, toata lumea tace, situatie din care rezulta ca e pace si verdeatza in teatrul ro, din cind in cind doar cite un artist sau critic calca pe verdeata, dar NU E NICI O PROBLEMA, E SINGUR SI RATACIT, se intoarce el pina la urma pe cararile batatorite de toata lumea. Si asta e comic, ratacitul chiar se intoarce, intra in rind, cel putin asa se vede de pe pozitiile spectatorului. Cu o exceptie, poate, care se incapatineaza a merge pe drumului lui, asa imi place mie sa cred.
Eu pot confirma, dle Frunza, ca atitudinea dvs antiuniter nu e o moda, am citit toate interviurile pe care le invocati, iar la conferinta de la sf. gheorghe am fost in auditoriu si am aplaudat cu mult entuziasm spectacolul pe care ni l/ati oferit, pt ca a fost un adevarat spectacol conferinta aceea. Numai ca nu tot ce este nociv in teatrul ro vine dinspre uniter si, uneori, v/am vazut aplaudind la altii taman ceea ce condamnati la uniter : lipsa criteriilor de valoare. Ca sa nu vorovesc aiurea in tramvai, v/am vazut odata laudind la superlativ o editie a FITS, editie care a fost o costisitoarte varza, dar dvs totul vi s/a parut perfect. Imi place felul cum vedeti dvs rolul criticului, este imposibil sa nu fii de acord cu portretul criticului ideal pe care il conturati, dar rolul asta va fi jucat de criticul roman atunci cind ABSENTA COMPROMISULUI va face parte si din portretul artistului roman.
Semnez prezentele rinduri cu toata consideratia! nina tintar
dna Nina Tintar, va multumesc pentru comentariu. Imi este clar că vorbim despre aceleasi lucruri si avem aceleasi valori. Nu am inteles prea bine partea a doua a comentariului, si asta din trei motive: 1) nu am sustinut că uniter este singura sursă de nemultumire în teatrul din ro. 2) nu stiu la ce text vă referiți atunci cand spuneti că am “lăudat la superlativ … o costisitoare varză” (oricum, alăturarea:” frunză care laudă … o costisitoare varză”, îmi place la nebunie). V-as fi recunoscator daca ati indica sursa. 3) E foarte nedrept sa spuneti ca “rolul ideal al criticului roman atunci va fi jucat atunci cand ABSENTA COMPROMISULUI va face parte si din portretul artistului roman” . Prin asta sugerați ca nu avem cronicari de altitudine, fiindcă artiștii sunt fac compromisuri. Bietii nostri artisti! după ce că suportă umilințe din partea tuturor comisiilor si evaluatorilor, după ce trebuie să fie carne de tun în orice experiment teatral și/sau birocratic – iata-i acum si vinovați pentru ca se “bălăcesc” în compromisuri si astfel nu permit criticilor să fie profesionisti! Sunt foarte surprins de această concluzie la care ati ajuns si sper din tot sufletul ca nu am inteles bine sensul cuvintelor Dvs. În ce mă privește, vă pot asigura că nu am făcut compromisuri. Existența mea si a Adrianei ar fi fost mult mai comodă dacă am fi acceptat compromisul cu puterile teatrale. Am mulți colegi care nu fac si nu au făcut compromisuri. Nici nu vă puteți imagina câți artiști luptă pe tăcute pentru crezul lor. E adevărat că ei nu sunt atât de vizibili, nu participă la gale, nu au un pr dezvoltat. Sunt mult prea ocupați de operele lor si de Cetățile pentru care trebuie să creeze. Dacă aveți timp, vă invit să îi cunoașteți. Vă asigur că merită. Cu sinceritate, VIF
Domnule Frunza & dragi amici
cred ca puteti sta foarte linistit.
La cum e aranjat juriul de acordare a premiilor UNITER anul acesta orice nici nu aveti prea multe sanse :))
Imi cer scuze, nu ma bucur de asta – am vazut spectacolul dumneavoastra dupa textul lui Tom Stoppard si e de departe cea mai interesanta nominalizare. (Da, le-am vazut si pe celelalte! asa ca imi permit sa “vorbesc” in cunostinta de cauza).
Dar nici nu perdeti nimic daca nu veti fi laureat anul acesta.
Totu-i trecator si asa va trece si domnul Caramitru, principala sursa de “toxicitate”. E drept, alaiul domniei sale de “laudatori” – na, ca era sa zic “lautari”! – e lafel de vinovat!
Nu va mai numarati printre prietenii domnului Caramitru, asa ca trebuie sa va relaxati si sa priviti cu detasare.
Doar nu credeti ca doamna Florica Ichim (care a editat anul trecut o carte-portret a domnului Caramitru, scrisa de laureatul premiului de Critica de anul trecut, domnul Mircea Morariu) va vota pentru dumneavoastra? Poate daca spectacolul cu R & G are pauze lungi si dese care sa-i permita iesirea la o maraseasca… altfel se va plictisi copios si trebuie recompensati alti amici :))
Sau domnul Todea – foarte simpatic, charmant chiar . INSA: pana cand va i prezent in toate juriile evenimentelor organizate de UNITER? El la Gala Uniter, el la Gala tanarului actor – el centreaza, el da cu capul, el scoate mingea din poarta… A devenit jenant… La Mangalia e in juriul de preselectie, in juriul de acordare a premiilor, director organizator si realizator al galei si mai stiu eu ce… acum iar la Uniter (parca a fost si anul trecut?!) si mai si regizeaza…
Si – scuze, dar asta e adevarul! – in 35 de ani de cand merg la teatru nu imi aduc aminte de nicio creatie remarcabila a domniei sale… Daca nu pun la socoteala spectacolele “porumbelul pacii” de la 23 august :))
Culmea e ca mi-e simpatic… dar… totusi! Ajunge! E prea pe fata si prea jenant!
De doamna Ileana Lucaciu – cronicar de casa al Partidului, pe vremuri… no comment! Ma mir cum de accepta doamna Ichim, vajinca luptatoare revolutionara, anti-comunista autodeclarata si tipata, sa faca parte din juriu cu doamna Lucaciu… Mister….
Ma abtin cu privire la doamna Valeria Seciu (actrita uriasa, dar care banuiesc ca numai la asta nu-i sta mintea acum…) si domnul Mihai Madescu – un scenograf important al teatrului romanesc. Dar… cu doi ghiocei nu se face primavara…
Da, sunt malitios…
Concluzia?!
Nu trebuie sa mai raspundeti acuzatiilor de “tradare” a ideilor, pentru ca nu prea cred ca veti lua vreu premiu. Ma bate gandul… oare n-o fi plata pentru anii in care si domnia voastra creditati UNITERUL cu proiectul “Trupa pe butoaie”?! (proiect singular, din pacate, in peisajul nostru teatral…) Pe vremea aceea am fi jurat ca nimeni si nimic n-ar sfarama fratia cu domnul Caramitru… Nimic nu e etern….
Haos si mister…
:))
Cu stima domnule Frunza, si dragi cititori!
P.S. mi-am mai amintit ceva: mai ca mi se face mila de doamna Cristina Modreanu, cand o “blagoslovesc” toti, uitand ca in spatele dansei sade confortabil si suge fonduri aceeasi institutie, UNITER! :))
Care a inceput ca un sindicat, si a ajuns un cefalopod dictatorial
Dle VIF, va multumesc pt raspuns, dar sint si eu surprinsa de interpretarea pe care ati dat/o nefericitei mele concluzii. Oricit de neinspirata a fost formularea mea si oricit am suci/o si am invirti/o, tot nu vad cum ati inteles dvs ca eu as crede ca nu avem cronicari de altitudine din cauza artistilor care se BALACESC in compromisuri! Unde zic eu treaba asta!? Cind am spus ca v/am VAZUT odata laudind la superlativ o editie varza FITS (ma bucur ca am reusit a va amuza cu varza mea …:), m/am referit la o emisiune de pe tvrcultural despre acest festival, in care apareati si dvs si apreciati evenimentul ca fiind o mare isprava. Va rog sa ma iertati ca nu pot cita intocmai cuvintele dvs, ideea este ca in relatie cu aceasta institutie care este FITS (ca este o institutie festivalul asta, ca si uniter), nu aveati nici un repros, desi institutia FITS comite aceleasi greseli ca si uniter. Ba unele si mai grave. Cam asta este nedumerirea mea. FITS, mai mult decit uniter, ar fi o mare sansa pt artistii ro, care lupta pe tacute pt crezul lor, sa devina vizibili, sa/si descopere publicurile dincolo de granita cetatii pt care lucreaza, sa se confrunte cu oferte ale teatrului european si sa vaza cam pe unde sint ei si pe unde sint confrantii lor europenii, sa iasa din captivitatea modelului de teatru cu care s/au obisnuit, samd. Pt ca asa vad eu rosturile unui festival, indiferent de proportiile lui, in spatiile de intilnire si dialog pe care le deschide si in comunitatile de spectatori pe care le formeaza in jurul anumitor regizori, spectatori care incet incet dobindesc reflexul de a cauta si (re)cunoaste semnele valorii si ale modernitatii/inovatiei in oferte teatrale cit mai diverse, ca forma si problematica. Numai ca diversitatea ofertelor de comunicare artistica nu este asigurata prin stringerea unei cantitati cit mai mari si mai late de spectacole pe hectar, cum se intimpla la sibiu, unde masura s/a pierdut demult, daca o fi existind vreodata masura asta. Uitati/va la comunicatele de presa ale FITS, toate incep cu cifre, cifre si iar cifre care musai trebe sa bata un record, ca apoi recordul asta sa fie raportat naiba stie unde. Cine mai are timp pt intilnire si dialog, cind zilele FITZ inseamna fugareala si naduseala nonstop, de la spectatori pina la critici, si cind cele citeva zeci de oferte valoroase, daca nu se suprapun, sint sigur bruiate de harmalaia din jur. Daca tot am pomenit de critici, las in plata domnului FITS, despre care ar fi de zis multe si multe zile si nopti, si ma opresc putin la ei. La critici. Eu ii citesc cam pe toti si nu sint de parerea dvs ca nu avem critici de altitudine, ei bine, sint citiva demni de tot respectul, dar nu sint eu in masura sa impart coronite la critici si nici sa judec compromisurile artistilor. Cum e tirziu si concentrarea mea e varza si ea, va zic pe scurt ce se vede de pe scaunul spectatorului simplu si al cititorului de cronici : se vede ca mai toti criticii scriu CU GRIJA DE A NU SUPARA ANUMITI REGIZORI. De aici, din grija asta de a nu supara centre de putere (cum le/ati denumit dvs in conferinta de la sf. Gheorghe) porneste, cred eu, toata daravera teatrului ro. Imi spuneti ca nu imi pot imagina citi artisti lupta pe tacute pt crezul lor, si eu va zic ca imi imaginez, pt ca imi cistig existenta muncind, tot pe tacute, pt unii dintre artistii astia. Dar nu criticii ii reduc la tacere pe artisti, nici o cronica din lume nu poate sufoca o voce, daca vocea aia suna autentic. daca vocile astea razbat greu si drumul lor catre scena si public e mai lung decit ar trebui, cauza sta intr/o DIABOLICA COMPLICITATE intre artistii deja consacrati, directori de teatre, organizatori de festivaluri si critici. Asa se vede de pe scaunul spectatorului, poate nu se vede bine, dar asa se vede, motiv pt care eu nu pot arunca pisica doar in ograda criticii si nu le pot plinge de mila la toti artistii, asa la gramada.
Ma opresc aici. Daca am comis iar vreo eroare sau impolitete, va rog de pe acum sa primiti scuzele mele si va asigur de toata consideratia.
ma incanta aceasta dezbatere!!macar aici opiniile contra uniter sunt permise si nu sunt cenzurate asa cum se intampla pe site-ul observatorcultural.ro
este un semn foarte bun! poate ne insanatosim teatrul un pic
Erata:
n-am nicio scuza, din juriul ce va acorda premiile UNITER face parte doamna Marina Constantinescu, nu doamna Ileana Lucaciu!.
Acum sunt mult mai linistit – pentru ca doamnele din critica sunt intre prieteni, si toti sunt prieteni si se iubesc si La vita e bela! 🙂
Nu ca o scuza, dar cum doamnele Lucaciu si Constantinescu faca, ambele, parte din Senatul Uniter, uite ca am zbarcit-o!
Norocul meu ca nu-s jurnalist, ca altfel luam un 2 la “verificarea informatiilo din trei surse”!
Din pacate, asta nu schimba decat o clienta cu alta clienta…
Va felicit domnule Frunza. Am intrat intimplator pe site si am citit opiniile dvs. E foarte adevarat ce spuneti si dureros. Multi dintre colegii mei, actori, regizori, scenografi, coregrafi sufera din pricinile enumerate de dvs. Creatorii, adica. Ca sa nu mai zic de studentii la teatru sau de tinerii actori care sunt de-a dreptul scirbiti de ce se intimpla. Ma bucur ca va exprimati asa de echilibrat si de argumentat despre situatia teatrala de la noi. De fiecare data cind am prilejul o fac si eu, si ma straduiesc totdeauna sa lamuresc de unde se trag bolile care ne sugruma creativitatea si ne otravesc climatul necesar.
draga Liviu, îți mulțumesc pentru comentariu. Mă bucur că ai înțeles sensul intervențiilor mele. numărul m are de comentarii arată importanța subiectului. Profit pentru a mai face o precizare, pentru Constantin E. Vă asigur că nu mă interesează premiile uniter. Nu cred în premii, în general, și în cele uniter în special. abordările mele au strict sensul de a semnala, comenta și așeza în agenda publică de dezbatere, tabu-urile organizațiilor teatrale din ro.
Stimate domnule Victor Ioan Frunza,
Dati-mi voie sa nu va cred. Si nu din spirit polemic, nici macar din maitiozitate sau spirit de contradictie. Nu cred ca nu va intereseaza premiile, pentru ca asta ar fi anormal. Premiile sunt o forma de recunoastere cel putin lafel de peritnenta si oportuna ca si recunoasterea publicului pe care vi-l doriti sa umple sala la spectacolele dumneavoastra. Si nu e nimic nefiresc, pentru un creator (fiinta eminamente melanj de ratiune si sensibilitate), sa se bucure de aprecierea (sub orice forma si in orice formula) a receptorilor – avizati sau nu.
Dar este clar ca opinia dumneavoastra fata de reprezentativitatea distinctiilor UNITER, e intemeiata pe o serie de criterii in care ratiunea dumneavoastra crede!
Asa cum nu credeti in condamnarea “in corpore” a criticilor, asa nu trebuie sa inlaturam cu un dos de palma bine tintit acest tip de recunoastere. Desigur, imi este foarte clar ca fa referiti la un anumit organism. Si nu insinuez ca ati extrapola/ generaliza indiferenta si fata de alte distinctii. Si, de asemenea, am inteles ca tinjiti dupa o “normalitate” (scuze, nu am gasit alt termen – sper ca domnul Afrim sa nu se simta rasismizat de utilizarea lui!) a comportamentului in spatiul teatral. Dar din aceasta normalitate fac parte si premiile/distinctiile/rcunoasterile…
stimate domnule Constantin E. , vă mulțumesc pentru comentariu. Ați găsit termenul potrivit: normalitate. Mă bucur că am putut descrie bine această situație și că Dvs ați sintetizat-o într-un cuvânt bun. Demersul meu vizează restaurarea normalității în câmpul teatral din ro. și acreditarea ideii că pentru capodoperă e nevoie de o medie bună. În ceea ce privește restul, părerile noastre nu se întâlnesc. Dar cred că e firesc să polemizăm. Și am înțeles că nu sunteți malițios. Dar, dați-mi voie să vă rog să mă credeți pe cuvânt și pe operă: nu am “antenă” pentru premiile. Am primit 49 de premii nationale si internationale. Am constatat cu ușurare că nu au folosit la nimic si nu mi-au influențat cu nimic opera. Artistul premiat e nonsensual. Și am să încerc să explic de ce. (Din păcate nu scriu destul de bine și asta îmi îngreunează comunicarea.) Pentru a premia, pentru a evalua e nevoie să compari. Dar! Cum se pot compara două spectacole? Cum se pot compara doi creatori? Două interpretări diferite ale aceluiași rol – Hamlet, să spunem – ? Câte premii de regie a luat Peter Brook? Dar Giorgio Strehler? Câte mari festivaluri acordă premii (sper să nu evocați hilarul “coup d’coeur de la presse” de la off off avignon! – care se decernează în cârciumă, sur le pont d’avignon). În opinia mea, premiile sunt folosite pentru a instaura controlul creației, pentru orientarea ei. Limitează accesul la formarea liberă a opiniilor. Priviți la enorma dihotomie care s-a căscat între lumea reală a Teatrului și lumea virtuală a specialiștlor! Priviți masificatul bloc care a rezultat din hypercentralizarea uniteristă! Chiar dacă nu o să îmi dați dreptate, sunt sigur că veți fi mișcat de această tristă panoramă și, mai ales, de uniformizarea construită pas cu pas de premiile și diplomele – vai! atât de vulgare, în contextul sărăciei lucii de talent și dedicație. Știți, domnule Constantin E., că vin străini care râd cu poftă, arătând cu degetul la producțiile premiate și selecționate de establishment-ul teatral ro? E vorba de oameni cu acreditări importante – creatori de festivaluri, iconi ai teatrului de excelență etc. Poate că, odată, o să am prilejul să vă arăt o mostră a unei astfel de reacții. Te simți ai dracului de singur când vezi asta. (scuzați descrierea cam lungă)
“…Ia loc.Incepe si ne povesteste.E cate unul care doar priveste la tine bucuros si cu elan,ca printre albi tu esti european.”(Jozsef Attila:Lui Thomas Mann.1937.Trad:Mihai Beniuc,1967)
Victor ioan frunza E2 80 9Euniter ul este o organizatie toxica pentru mediul nostru teatral E2 80 9D.. I like it 🙂