Victor Ioan Frunză: Generaţia de aur o avem, ar trebui să avem şi sponsori pentru ea…

Victor Ioan Frunză este profesor asociat la UNATC Bucureşti. În această calitate, precum şi în aceea de regizor de teatru, care a lansat mulţi actori în România, l-am invitat să ne răspundă la câteva întrebări despre sistemul de învăţământ, sistemul teatral şi sistemul de promovare al absolvenţilor din Facultatea de Teatru. 

Care sunt, din punctul dvs de vedere, problemele absolvenţilor facultăţilor de teatru?

Îi cunosc bine pe tinerii actori şi pe mulţi îi şi folosesc spectacole. Le urmăresc evoluţia, cred că am peste 400 de fişe de la interviurile pe care le-am făcut cu actorii. Eu cred că aici discuţia are cel puţin două aspecte. Unul, cel exclusiv profesional, care e şi cel mai dezbătut. Dar mai este unul la fel de important şi care, din păcate, nu-şi găseşte loc şi e foarte important. E vorba de statutul social al acestor oameni. Nu mă înscriu în linia asta patetică a celor care spun, „Vai, bieţii artişti n-au ce mânca…” Nu asta e discursul, deşi ar putea fi… E vorba pur şi simplu de faptul că, pentru a fi creator, performant, trebuie să ai câteva condiţii minimale. Or, acestea nu sunt întrunite. Şi astfel creativitatea e diminuată. Nu se întâmplă numai cu artiştii. Se întâmplă cu tot ce reprezintă creativitate în România. Este  sufocată, neglijată, tratată cu o indiferenţă rece şi care îşi va găsi un răspuns catastrofal peste ani. Degeaba discută foarte mulţi specialişti despre performanţele acestor oameni, pentru că până la urmă ele depind şi de aspectul ăsta al vieţii de zi cu zi. Şi acum păstrez îndurerat în computer un articol scris de cineva despre care aş putea spune cum îl cheamă, dar nu vreau, care explica cât de fericiţi sunt actorii din New York care sunt chelneri şi seara târziu fac şi pe actorii. Şi aş fi vrut s-o invit pe acea persoană să fie chelneriţă şi să scrie şi la ziar, să vedem dacă ar fi fost asa fericită… Problema vieţii concrete de zi cu zi e un lucru care ar trebui dezbătut. Ar trebui să se facă presiuni publice în legătură cu această situaţie care, până la urmă, încalcă chiar drepturile omului. E vorba de nişte valori autentice, care trebuie să aibă dreptul – pentru că teatrul face parte din obligaţiile pe care guvernele le are faţă de democraţie –  să fie susţinute. Nu în mod extravagant. Dar să nu uităm că preşedintele Roosevelt, în timpul marii crize, a înfiinţat teatrul de stat din New York, a dat comenzi artiştilor, a stimulat creativitatea…

O problemă la fel de importantă e cea a spaţiilor de exprimare pentru aceşti actori. Bucureştiul are unsprezece teatre cu tot cu circul. Budapesta are 150 de teatre şi e o ţară mică, în criză. Nu vorbesc de spaţiul german pentru că acolo cifrele sunt ameţitoare. Nu este posibil ca la 21 de ani de la schimbarea regimului care s-a făcut tocmai pentru a  asigura acces la cultură, liberă expresie etc., numărul de teatre să nu fi cunoscut o creştere. Toate cifrele statistice arată că Bucureştiul are un deficit de săli de spectacol şi de scaune de spectator. Sălile de teatre sunt mici, 250-300 de locuri, iar foamea asta a publicului se datorează şi spectacolelor, dar se datorează şi faptului că nu au unde să se ducă… Devine de-a dreptul ruşinos pentru toate guvernările care s-au succedat că nu au reuşit să înfiinţeze teatre. Unde se vor exprima aceşti oameni? Vorbim de reforma teatrală. Ce să reformăm? Reforma poate fi aplicată unui sistem care este hipertrofiat, dar noi avem un sistem care are subiecţi subfinanţaţi… Cred că ar trebui să existe presiuni masive de natură publică, din partea societăţii civile, care ar putea să se ocupe şi cu asta. Un teatru nu e un lucru scump. E prezentat ca un fel de lux, dar nu este adevărat. Pot explica cu creionul pe hârtie că cel puţin douăzeci de telefoane tăiate în orice fel de serviciu guvernamental sau administrativ local ar putea fi o foarte bună finanţare pentru un teatru. Cred că ăsta e un palier extrem de important.

O foarte mare vină, pe lângă cea a administraţiilor o are şi breasla teatrală pentru că nu se preocupă de asta. Artiştii sunt încă prinşi în himera reformelor teatrale, a sincronismului de tip isteric şi nimeni nu depune eforturi concrete pentru a produce demersuri, poate donquijoteşti, nu ştim, pentru a se explica de ce este nevoie de cultură… Dacă aşa am ajuns după 21 de ani de democraţie… Breasla nu face lucrul ăsta, se lasă târâtă în tot felul de discuţii stereotipe, sterile, despre nou şi vechi, despre teatrele de repertoriu care ar fi – zic ei – de tot dispreţul, şi teatrele celelalte care ar fi neapărat bune, uitându-se că ele nu se situează într-un antagonism. Teatrele independente ar trebui să primească subvenţie, cele alternative de asemenea, pentru că independenţa nu înseamnă, aşa cum greşit se crede, absenţa finanţării.

În ceea ce priveşte partea strict profesională, pot să dau un exemplu. În 2008, am căutat doi actori pentru un spectacol pe care-l făceam la Baia Mare. Şi am fost şi-am văzut situaţia din toate facultăţile de teatru, în afară de Bucureşti, unde o cunoşteam pentru că lucram cu studenţii de acolo. Numărul de oameni talentaţi în acestea era egal cu cel care era produs atunci când aveam zece sau cincisprezece studenţi pe serie. Şi asta spune mult. Nu vreau să spun prin asta că e bine ca aceste facultăţi să nu existe, pentru că sunt oameni care fac teatru nu neapărat ca să profeseze. Există cazuri de avocaţi care vor să studieze actorie… Cred că e bine că există mai multe centre universitare. Problema mare este că aceste facultăţi sunt scumpe, trebuie un număr mare de profesori care să se ocupe de studenţi. Calitatea principală a UNATC este şi faptul că e o universitate mare ce permite întrepătrunderea de genuri şi stiluri. Intersecţia diferitelor zone teatrale face ca ea să fie o structură extrem de viabilă. Multă lume spune, şi acesta este un clişeu, l-am auzit chiar de la creatori importanţi, ceea ce arată că ei nu cunosc realităţile din şcoli, că oamenii aceştia ies nepregătiţi. Ce profesori au ei?, se spune. În primul rând, nu se pot face generalizări, în al doilea rând, eu nu cred că profesorul poate să dea mai mult decât e în stare studentul să recepteze. Nu trebuie să uităm că situaţia catastrofală din învăţământul preuniversitar se reflectă aici. Eu am lucrat cu foarte mulţi oameni bine pregătiţi, dar nu pot să generalizez. Am văzut situaţii bune şi mai puţin bune. Chiar la studenţii mei. Oricum, nu cred în povestea asta, că nu mai avem „generaţia de aur”… Generaţia de aur o avem, ar trebui să fim şi noi sponsorii generaţiei de aur, pentru că aceia au avut sponsori puternici. Au avut televiziuni, cinematografie… era un grup puternic al establishment-ului care avea grijă de ei. E un adevăr, fie că ne place sau nu. Când istoria se va scrie peste o sută de ani şi când istoricii aceia vor cugeta fără emoţie, nu vor mai fi atenţi la durerile, lacrimile şi jalea reală care a înconjurat, spre exemplu, existenţa tatălui meu, care a făcut zece ani de lagăr… Nu. Ci, atunci când vor vorbi de cultura acestui petic de Europă care este România, vor spune aşa: „Din 1948 până în 1989, s-a edificat cea mai vastă reţea de biblioteci, filarmonici, opere, teatre, aşezăminte culturale, iar din 1989, un grup de barbari au distrus toate aceste lucruri…” În aşa fel încât ajungem acum – am citit declaraţia ministrului Culturii – care a spus că în sfârşit România va avea o bibliotecă naţională… Indiferent cum ar fi interpretată vorbele astea, ele nu sunt legate de vreo ideologie, sunt, pur şi simplu, fapte. Am fost la postul public de televiziune şi am înregistrat spectacolul „Furtuna” în nişte studiouri părăginite, ruinate, în care nu exista nici măcar ventilaţie şi în care lumea leşina. Nu cred că e posibil să se întâmple aşa ceva…

În aceste triste condiţii, Gala Hop e o şansă pentru actorii tineri?

Gala tânărului actor are o istorie veche care marchează o tradiţie bună, cu acele gale de la Costineşti care au fost iniţiate şi susţinute de Valentin Silvestru şi care în timp s-a instituit într-o formă de sprijin a tinerilor actori. Fac o paranteză. Eu în general mă opun acestei idei, că sprijinim tinerii actori, pentru că prin asta îi segregăm – ei, vezi Doamne, sunt tineri şi trebuie ajutaţi… Eu cred că trebuie să ajuţi un actor pur şi simplu. Să le spunem acestor oameni „actori”. Gala Hop sigur că asigură o vizibilitate, o formă de promovare, dar ea nu este suficientă. În sine, faptul că ai luat o coroniţă acolo nu-ţi asigură nimic. Din păcate, în bună parte este o manifestare internă. Acolo regizorii ar trebui să fie „câtă frunză, câtă iarbă…” Cred că ei ar trebui să aibă un cuvânt greu la Mangalia, pentru că până la urmă ei sunt factorii principali. Să fie regizori importanţi, practicieni, care lucrează realmente şi care să poată să stea de vorbă cu aceşti participanţi.

Cred că ar putea fi o gală mult mai vie decât e acum. În momentul ăsta, în bună măsură pare făcută de nişte bunici care dau mere coapte unor copii…