Victor Ioan Frunză: Reducerea unui sistem subfinanţat înseamnă desfiinţarea

Victor Ioan Frunză… Nu este angajatul nici unui teatru, dar a montat şi montează spectacole în zeci de teatre, în Bucureşti, în ţară şi în străinătate. Echivalează ceea ce se întâmplă acum în România cu situaţia din timpul comunismului: „Atât „dădea” Ceauşescu: salarii diminuate cu 25-40%. În rest nimic. Te plătea să stai. Schema aplicată acum teatrelor este uluitor de asemănătoare.”

Cum comentaţi odiseea Ordonanţei 63/2010 prin care teatrele aflate sub jurisdicţia consiliilor locale s-au aflat în pericol să fie silite să dea afară până la 40 la sută din personal? Pe dvs vă afectează în vreun fel?

E un act normativ dat „pe genunchi”, de unde şi confuzia de care a fost marcată aplicarea în teatre a Ordonanţei. Mi-a amintit foarte precis de „autofinanţarea” din perioada totalitarismului comunist, când tovarăşele Suzana Gâdea şi Tamara Dobrin umblau prin teatre şi prin filarmonici şi îi numărau pe cei care nu cântau destul – trianglul şi clarinetul spre exemplu  – şi ne unificau până ne mumificau:  teatre, muzee, păpuşi, nu conta „’raţi ai dracu de artişti”!. Nimeni  nu a făcut vreun studiu de impact, fiindcă altfel şi-ar fi dat seama că o reducere a unui sistem subfinanţat înseamnă desfiinţarea. Orice reducere are la bază ideea de eficacitate, or, ce fel de eficacitate poate să aibă o instituţie unde primeşti doar atâţia bani cât să plăteşti salariile diminuate, unui personal care nu-şi mai poate desfăşura activitatea. Atât „dădea” Ceauşescu: salarii diminuate cu 25-40%. În rest nimic. Te plătea să stai. Schema aplicată acum teatrelor este uluitor de asemănătoare.

Credeţi în promisiunea guvernanţilor că lucrurile „s-au rezolvat” sau vă temeţi că pericolul (dacă vi se pare un pericol) va reapărea sub o alta formă şi cu un alt nume (sau număr de ordonanţă)?

Tema va fi reluată, sunt sigur. Pentru că reacţia oamenilor de teatru a fost extrem de palidă. În afara câtorva voci – puternice, e drept –  mai nimeni nu şi-a făcut publică preocuparea. În acest sens comportamentul Uniunii Teatrale este semnificativ. „Olimpul teatral” a rămas aproape mut în chiar zilele în care Teatrul Românesc murea.

Este nevoie de o reactive de amploare a mediului teatral. Oamenii de teatru trebuie să înceteze să se mai prezinte ca parte a problemei. Ei trebuie să se constituie în parte a soluţiei.

Din punctul dvs de vedere şi din experienta dvs, în teatre în acest moment este exces de personal sau e nevoie de personal?

Sistemul teatral din România este subfinanţat într-un procent îngrijorător. În urma experimentelor de tot felul, nu mai există ateliere. Externaliazarea, o bomboană care a fost suptă pe la mai toate colocviile din ultimii 20 de ani, a dat nişte rezultate înspăimântătoare: apariţia firmelor-căpuşă pe producţia de decor şi costume, mărirea de cel puţin patru ori a costurilor normale de producţie decor, costume. Nu mai există personal tehnic de specialitate pe scenă. Recent, la Tg. Mures, a trebuit să opresc o repetiţie şi să ţin o „prelegere” unor oameni foarte uimiţi de cele ce auzeau despre „ce este acela un practicabil şi care sunt cotele lui stass, ce este regizorul tehnic şi ce face el, ce este o plantaţie etc., etc. (Practicienii înţeleg bine despre ce vorbesc).

Cum vă afectează Ordonanţă privind drepturile de autor care presupune o creştere a cotei forfetare de la 20 la 40 la sută? Şi ce repercusiuni are asta asupra teatrului?

Aceasta Ordonanţă duce la creşterea excesivă a cheltuielilor în teatre şi va contribui la diminuarea creativităţii.

E criză, oamenii sunt afectaţi din toate punctele de vedere. A proteja cultura, teatrul, în acest moment este un moft?

Locurile în care se face teatru sunt locuri  mai sigure pentru democraţie. Teatrul a fost subvenţionat încă din Grecia Antică şi face parte din obligaţiile care decurg din buna guvernare. În timpul crizei, preşedintele Roosevelt, a dat comenzi artiştilor din partea statului pentru a relansa cultura şi a înfiinţat teatre de stat!