Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Victor Rebengiuc…
Cred că aș putea să fiu la fel de convingător și jucând cu spatele la public. Nu trebuie să mă arăt pe mine însumi. Nu e important să se vadă chipul meu sau cât sunt de frumos și de inteersant și cum îmi joacă ochii în lacrimi. E o tâmpenie să vrei să te arăți neapărat. Dacă ai sentimentul care îți înlăcrimează ochii, acest sentiment se poate transmite și stând cu spatele. Nu-i înțeleg pe unii dintre colegii mei, care practică un anumit narcisism pe scenă. Mi-au plăcut întotdeauna personajele adevărate, puternice, cum e și Moromete. Trebuie să-l faci să emane o energie în stare să te țină captiv. Poate că în forța transmiterii acestei energii stă talentul unui actor. Am fost învățat să cred în personajul pe care-l joc și să-l redau cu sinceritate. Nu în ce poziție joci, ci cum topești personajul în tine, asta contează.
Sunt preocupat în permanență de un personaj nou. Când merg pe stradă, când mă uit la televizor, mă gândesc la personajul pe care îl creez, pe care-l caut, și simt că se mișcă acolo, în mine, nu își găsește locul și caută să iasă.
Uneori găsești repede personajul, alteori muncești mult, vrei să-l găsești și personajul nu-ți apare. De fiecare dată, fiecare personaj este dificil și accesibil în același timp. Există momente când ai sentimentul că nu găsești calea spre personaj sau, din contră, clipe când simți că ți-a ieșit bine și ești mulțumit. Uneori, tu ești mulțumit de tine și, spre surprinderea ta, ceilalți te critică.
(Fragment din volumul „Victor Rebengiuc, omul și actorul” de Simona Chițan și Mihaela Michailov, Humanitas, 2008)
Print