Pe data de 6 octombrie a avut loc la Humanitas Cișmigiu un dialog deschis cu actorul Victor Rebengiuc, în cadrul „Întâlnirilor Yorick”, organizate lunar de revista Yorick. Întâlnirea, la care au fost prezenți peste 150 de oameni, a fost moderată de criticul de teatru Monica Andronescu. Tema dialogului a fost „Actorul față cu societatea”.
Vă mulțumesc că ați venit aici, nu știu ce așteptați de la mine, pentru că îndemânarea mea nu este de a vorbi în public și de a exprima fel de fel de idei, ci sunt obișnuit să joc pe scenă, acolo mă pricep cât de cât și în fața aparatului de filmat. Nenorocirea este că sunt destul de bătrân și de la o vârstă destul de fragedă, de pe la 13 ani, trăiesc în comunism. Și nu-mi place asta. Nu m-am împăcat cu comunismul. A existat o scurtă perioadă, de încercare de a uita comunismul și de a trece la lucruri mai plăcute, dar văd că în ultima vreme se insistă să ne întoarcem în perioada comunistă. Lucrul ăsta mă enervează și nu cred că merităm așa ceva. Din cei aproape 85 de ani pe care i-am trăit, cea mai rea perioadă este cea de acum. Porniserăm pe un drum. Aveam mult de mers pe el, dar oricum, era un început, exista o șansă. Pe când așa ne întoarcem înapoi…
„Reînvie cenzura”
Reînvie cenzura. În forme economice mai ales. Îl arunci pe om afară, rămâne pe drumuri, n-are ce să mai mănânce. Și într-un fel sau altul te obligă până la urmă, te tentează cumva… Cenzura există și acum, a existat și atunci. În perioada comunistă au fost filme uriașe care au fost interzise. Unele în care am și jucat. Filmul lui Pintilie, „De ce trag clopotele, Mitică?”, a stat zece ani închis, n-a putut să fie văzut de nimeni. De-abia în ’90 a putut fi văzut. „Faleze de nisip” al lui Dan Pița, la fel, a fost interzis. Și despre el am o poveste interesantă. În timp ce Pița și cu mine eram la un festival de film, la Manila, în Filipine, unde filmul fusese invitat, aici, în țară, avea loc premiera. Bineînțeles că am plecat fără niciun ban. Eram invitații organizatorilor, ne-au plătit drumul, masa, cazarea, dar trebuia să schimbăm avionul și să stăm niște ore bune noaptea pe un aeroport. Și m-am dus la tovarășa Suzănica Gâdea, ministra Culturii. „Doamnă, uitați, avem de mers la festival, reprezentăm România, dați-ne și nouă să cumpărăm 5 dolari, 10 dolari, să avem și noi să bem un ceai, o apă, că trebuie să stăm pe aeroport o noapte”. „Dragă, să vă luați apă minerală la voi!” Zic: „Doamnă, mergem dincolo de Ecuator, altă climă, altă alimentație, ne-apucă o durere de burtă, să avem și noi un ban”. „Dragă, să vă luați Mexafon cu voi… Mie tovarășul mi-a spus să nu dau valută, nu dau valută…” Noroc că am avut un vecin care era marinar, de la care am cumpărat 100 de dolari. Era în 1983… Acolo filmul a avut succes, a fost bine primit. Când ne-am întors în țară, am schimbat avionul la Copenhaga, ne întorceam cu un avion românesc. I-am cerut stewardesei să-mi dea un ziar – la vremea aia se publica programul teatrelor și al cinematografelor în fiecare zi. Și știam că la Scala filmul trebuia să ruleze în continuare. Dar nu mai era în program… I-am spus lui Pița și am aflat când am ajuns în țară că într-adevăr filmul fusese interzis. În prima seară, la premieră, a mers cap-coadă, a doua zi s-a tăiat ceva din el, a treia zi au mai tăiat ceva și a patra zi l-au interzis de tot. S-a făcut tam-tam mare, Ceaușescu a vorbit la Tezele din Mangalia, a spus că „nu acesta e tineretul nostru”. De fapt, problema era alta. Era problema personajului pe care-l jucam eu, un doctor care abuza de funcția lui de membru de partid și care manipula poliția…
Au fost și spectacole interzise. „Revizorul” lui Pintilie, care după trei reprezentații a fost interzis printr-un comunicat publicat în Scânteia, în oficiosul partidului. Nicio altă operă de artă interzisă n-a avut această „cinste”. Spectacolul era interzis, regizorul nu mai avea voie să monteze niciodată în România. Un spectacol absolut extraordinar.
„Nu știu dacă Moromete e cel mai bun rol al meu, dar în orice caz, e cel mai popular”
Publicul românesc nu era nici înainte foarte prezent în sălile de cinema la filmele românești. De exemplu, „Moromeții” înainte de Revoluție, nu intra nimeni să-l vadă: „A, un film cu țărani, lasă-ne dom’le. Și de-abia după ce s-a dat la tv și-a câștigat notorietate. Nu știu dacă Moromete e cel mai bun rol al meu, dar în orice caz, e cel mai popular. Până și șoferii de taxi îmi zic când mă văd: „Ia uite, Moromete…” Și toată lumea e fericită că urcă Moromete în taxi… nu mai merge cu căruța (râde).
„N-am acceptat să filmez la „Moromeții 2” din două motive”
N-am acceptat să filmez la „Moromeții 2” din două motive. Filmul se face în comuna Talpa, din Teleorman, o comună destul de izolată. Și mi-am dat seama că trebuia să fac drumul până acolo în fiecare zi. Așa a fost și data trecută. Ei da, dar eram cu 30 de ani mai tânăr… Acum n-aș mai fi putut să fac asta. Și după ce am semnat contractul, l-am sunat pe Stere și i-am zis că n-o să pot. I-am spus că nu-i o toană, pentru că la primul film am plecat, într-adevăr, de pe platou… dar Leopoldina Bălănuță m-a convins să mă întorc și să-l fac. Iar al doilea motiv a fost că a schimbat distribuția. Dacă rămânea distribuția din prima serie, era altceva. Ei erau băieții mei, fetele mele, nevasta mea, era o justificare de vârstă între noi. Acum i-a coborât pe toți cu 30 de ani, deci băiatul care-l joacă pe Nicolae, are 18 ani. Eu am 84, sunt străbunicul lui, nu pot să fiu tatăl lui în film. Și am zis că de ce să mă expun ridicolului. Cu părere de rău am renunțat.
„Faptul că ne-am numit generația de aur e o greșeală”
Faptul că ne-am numit „generația de aur” e o greșeală. Am fost într-adevăr o generație bună. Dar pe vremea aia nu se găsea aur… E prea prețios spus. Suntem generația ’56. Ar fi mai corect să spunem așa. Despre tineri, nu trebuie să existe nicio panică. Există tineri foarte buni, foarte talentați, joc cu ei, repet cu ei. Suntem la fel. Suntem parteneri. N-am ce să le reproșez. Dimpotrivă, mă străduiesc să fiu la nivelul lor de pretenție pe care-l au față de mine. Și nu e ușor. Cantitatea de talent este aceeași. Sigur că e o nenorocire că sunt sute de absolvenți în fiecare an. Dar ei nu sunt absolvenți, cea mai mare parte dintre ei sunt oameni care și-au cumpărat niște diplome. Institutele astea private de teatru nu țin seama de talent, țin seama de cine plătește. Și la UNATC e la fel. Pentru că a intrat în nenorocirea asta de „sistem Bologna”, care nu e valabil pentru o școală vocațională, care se bazează pe talent și unde trebuie să lucrezi cu un singur student de dimineața până seara. În sistemul acesta universitar, vine profesorul, ține o prelegere două ore, pe urmă pleacă… Nu stă nimeni cu ei. Or, un student la teatru are nevoie să lucrezi cu el tot timpul. Dar așa s-au gândit că profesorii și conferențiarii vor lua un salariu mai mare… Asta e realitatea… Sunt oameni săraci, au nevoie de bani profesorii… Ar fi trebuit să lupte mai mult cred eu. Uite, când eram rector, a venit la Institut, Krzysztof Zanussi, un mare regizor polonez și un mare pedagog. Și din vorbă în vorbă m-a întrebat de ce nu ținem de Ministerul Culturii, cum ar trebui să fie tot învățământul artistic. Și cineva i-a răspuns că ținem de Ministerul Învățământului pentru că absolvenții trebuie să primească diplome și să fie recunoscute în Europa. Și el a zis: „Dar ce, un artist se legitimează cu diploma? Un artist se legitimează cu opera, nu cu diploma.” Nu te distribuie nimeni pe bază de diplomă. Și sunt mulți care umblă cu diploma în brațe că uite, eu am terminat nu știu unde și vreau să joc. Păi nu e chiar așa… E posibil să scoți valuri-valuri, sute de actori în fiecare an? Ce faci cu ei? Nu te gândești puțin? E ca la mașini. Se vând mașini întruna și nu mai sunt locuri de parcare. Ar trebui să se vândă mașini numai celor care au locuri de parcare, că o să ajungem să le suim unele peste altele.
„Am fost contemporan cu niște oameni extraordinari ai teatrului românesc”
Am avut un mare noroc pentru că am fost contemporan cu niște oameni extraordinari ai teatrului românesc. Cu Lucian Pintilie, cu Liviu Ciulei, cu Radu Penciulescu, cu Vlad Mugur. Niște oameni extraordinari, mari artiști, care au sfârșit prin a fugi din țară. A existat o perioadă mai liberă în comunism, când cenzura se înmuiase bine de tot și existau spectacole senzaționale. Dacă voiai să mergi într-o seară la un spectacol erai într-o încurcătură serioasă, pentru că nu știai pe care să-l alegi. Oferta era atât de generoasă… Atunci a început să se știe că există teatru în România. Atunci mari creatori din afară au venit să vadă teatrul românesc. Și a început să fie invitat pe la festivaluri internaționale. Și apoi, prin ’71, libertatea asta s-a cam sfârșit. Acesta a fost marele meu noroc, să joci în regia acestor oameni nu e puțin lucru. Liviu Ciulei a condus Teatrul Bulandra, a ridicat nivelul artistic al teatrului, contribuind și la ridicarea nivelului artistic al celorlalte. Se spunea că Naționalul este prima scenă a țării. Și eu ziceam atunci: „Da e prima scenă Naționalul, dar primul teatru e Bulandra!”
„Nu știu dacă e o criză în regie…”
Nu știu dacă e o criză în regie… Lucrurile s-au schimbat. În perioada aia, până în ’89, în teatre se muncea serios. Am avut norocul să trec dintr-un spectacol în altul, jucam foarte mult, repetam în fiecare dimineața, aveam spectacole seara, nouă spectacole pe săptămână, erau matinee și sâmbăta, și duminica. Alergam de la o sală la alta. Și muream de bucurie și de plăcere că jucam. Acum nu se mai poate… Acum, dacă pui decorul unei piese la care se repetă, nu se mai joacă nimic acolo, până regizorul catadicsește să termină spectacolul. La Bulandra, au fost stagiuni în care nu s-a jucat nimic. „Căsătoria” se joacă de vreo 12 ani și o s-ajungem ca ăia… erau turnee în vremea aia, venea teatrul MHAT, de la Moscova și juca în „Pescărușul” – Nina Zarecinaia era una de 120 de kile și venea și zicea: „Sunt un pescăruș, sunt un pescăruș…” Și ea arăta cât o balenă. Așa o să ajungem și noi. În „Căsătoria” eu sunt un pețitor, vreau să mă însor… (râde).
„Nu pot să spun despre mine că sunt un mare actor”
Eu îmi asum greutatea cuvintelor pe care le spun. Nu pot să spun despre mine că sunt un mare actor, nu eu trebuie să spun asta și, în orice caz, nu vreau să aud lucrul ăsta, pentru că mă deranjează. Nu-mi place zgomotul. Eu îmi fac treaba mea. Nu vreau zdrăngănele de mine. De ce sunt eu un mare actor? Cu ce sunt mai mare ca alții? În primul rând că eu nu sunt mulțumit de mine. La nici un rol nu am satisfacție deplină și nu pot să zic: „Băi, ce bine-am jucat eu rolul ăsta!” Tot timpul mă gândesc că poate se putea mai bine, că poate era o altă modalitate de expresie. În momentul în care mă îndoiesc de ce-am făcut, nu pot să spun că sunt un mare actor. Un mare actor aș fi dacă aș putea să spun: „Dom’le am făcut perfect”. Or, eu pot să spun doar: Mai bine de-atât nu pot, sunt un actor care a ajuns la capătul puterilor lui, asta da, dar asta nu înseamnă că ești mare.
„Talentul e calitatea esențială a unui actor”
Talentul e calitatea esențială a unui actor. Și te naști cu el. Profesoara mea, dna Aura Buzescu, îi spunea unei colege: „Draga mea, dumneata ai calități, ești frumoasă, ai prezență scenică, ești plăcută, dar nu ai talent. Trebuie să muncești ca să faci teatru. Mai mult decât cel care are talent…”
„O să mor tot în comunism. Credeam că nu”
Artistul trebuie să se implice, e țara în care trăiește… Acum eu sunt prea bătrân să mă implic mai mult. Mai spun așa, din când în când, câte ceva, dar sunt bătrân, nu pot să mă lupt mai mult, obosesc mai repede. Îmi pare foarte rău că lucrurile se întâmplă așa, nu mă așteptam să vină asemenea vremuri. Când îi văd la televizor, mă sperii. Mă întreb ce caută acolo. E îngrozitor ce se întâmplă. La ce nivel de cultură, de ideologie. Nici nu mai știu ce să spun despre asta, atât de supărat sunt. O să mor tot în comunism. Credeam că nu. Dar poate o să am noroc c-o să se tragă cu pușca la înmormântarea mea, poate se sperie ăștia și fug (râde).
„Da, vorbesc cu lejeritate despre moarte”
Da, vorbesc cu lejeritate despre moarte, gata, se-apropie, e după colț, aici, poate să vină oricând. Eu sunt pregătit. Ce nu vreau – și o spun în gura mare – e să am sicriul expus la teatru. Nu-i nevoie. Ce să vezi acolo? Ce să vezi la un mort? Chit c-a fost actor. N-o să poată să joace… E mort și mort rămâne. O lumânărică și o floare puse la intrarea teatrului e un omagiu mai important și mai puternic decât să vezi un mort pe năsălie.
„Dacă ar veni peștișorul de aur…”
Dacă ar veni peștișorul de aur la mine i-aș spune trei persoane, pe care să nu le mai văd: un șef de partid, unul al Senatului și unul al Camerei Deputaților. Să nu-i mai văd. Altceva nimic, în rest totul e bine…
„Mi-e frică de perioada asta nefericită în care trăim”
Mi-e frică de perioada asta nefericită în care trăim, de amenințările la adresa liniștii, a hotarelor. Am trăit războiul, am trăit bombardamentele. Stăteam aici, aproape, era un pod peste Dâmbovița, Podul Mihai Vodă. Acolo stăteam eu. Știu ce înseamnă asta și n-aș vrea să se mai întoarcă vreodată. Mi-e grijă pentru fiul meu, pentru nepotul meu, pentru nora mea, pentru nevasta mea.
În privința viitorului, sunt totuși optimist. O să vină și un trai mai decent peste 10-20 de ani, dacă pleacă acum ăștia, dacă mai stau, peste 100 de ani…
„De la Revoluție țin minte sentimentul extraordinar de eliberare”
De la Revoluție țin minte sentimentul extraordinar de eliberare pe care l-a avut toată lumea, de împlinire neașteptată a speranțelor. Eu nu credeam că o să mai scăpăm vreodată de Ceaușescu, nu-mi închipuiam cum o să fie. Mă întrebam ce o să se întâmple cu Adrian Păunescu, cu Corneliu Vadim Tudor, care era la revista „Săptămâna”. N-or să mai iasă din casă, mă gândeam, o să stea închiși acolo… Dar, o, Doamne… cine au fost apoi ăi mai mari politicieni și ăi mai mari deștepți în țara asta după Revoluție? Așa e lumea, nu avem ce face…
„Aș fi emigrat numai dacă aș fi avut altă profesie”
Dacă aș fi fost mai tânăr, aș fi emigrat, dar asta numai dacă aș fi avut altă profesie. În străinătate nu poți face o carieră din actorie. Am colegi buni care au plecat în străinătate, joacă, dar nu au făcut o carieră. Joacă pe ici, pe acolo, nu se leagă. Limba este un obstacol foarte greu de trecut. Am jucat două spectacole în franceză, în regia lui Silviu Purcărete. Pentru mine, era o nenorocire, pentru că nu mai eram actor. Eram un francez care trebuia să vorbească perfect franțuzește… Eram atât de concentrat să nu greșesc un accent, un cuvânt, că nici nu mai știam cine e în fața mea, cu cine vorbesc, ce relație am cu personajul acela, de ce-i spun ce-i spun. Repet, nu mai eram actor, eram unul care trebuia să recite un text într-o limbă străină și făcea eforturi.
„Se aplaudă fără discernământ”
Nenorocirea e că la sfârșitul spectacolului, oricât de prost ar fi, toată lumea se ridică în picioare când aplaudă. Am fost la un spectacol îngrozitor de prost, la care s-a aplaudat în picioare, cu entuziasm. Asta mă surprinde neplăcut, pentru că se aplaudă fără discernământ. În America rar durează aplauzele mai mult de un minut. E plăcut să fii aplaudat, dar nu mă dau în vânt. Nu fac un lucru pentru care vreau să mi se mulțumească. Fac un lucru care-mi place, e pasiunea mea, trăiesc pentru meserie și nu vreau mulțumiri. Sunt plătit pentru asta – prost, dar sunt plătit! Aplauzele sunt uneori un fel de obligație pentru spectator, ele nu vin spontan din faptul că apreciază ceva.
„Pe vremuri lumea parcă venea mai bine îmbrăcată”
Țin minte că pe vremuri lumea parcă venea mai bine îmbrăcată la teatru pentru că avea mai mult respect. Bine, acum și traficul e cum e, omul nu mai are timp să mai treacă pe acasă să se schimbe și nu iau asta ca pe un afront. Apoi, nu-mi place că după Revoluție „s-a dat drumul” la limbaj și tot timpul se înjură. Eu cred că o dată sau de două ori am înjurat în rol, dar nu poți s-o faci în permanență. Însă cei tineri o fac cu lejeritate, li se pare ceva normal. Mie nu.
„Români suntem când ne vedem de treabă…”
Ce înseamnă a fi român? Români suntem când ne vedem de treabă și facem o treabă bună, iar țara prosperă și totul merge bine. De ce să fiu mândru că sunt român? M-am născut în România, sunt român, dar ăsta nu e un prilej de mândrie pentru mine, ci de îngrijorare. Ce se întâmplă cu România și cu noi, cei care suntem în ea? Cum votăm? Până acum, n-a câștigat niciunul dintre cei pe care i-am votat. Votez mereu alții, ce să fac?!
Print