Antonia Niţă
Vă scriu vouă, dragii mei, pentru că voi mă puteţi ajuta să transmit mai departe ce am de spus acum, ce fierbe în mine de aşa de mult timp şi va continua să fiarbă până va trebui să iau o decizie. M-am adresat cu „dragii mei” nu pentru că v-aş cunoaşte personal, ci pentru că îmi este drag de ceea ce faceţi voi. Aduceţi puţină speranţă în sufletele celor dezamăgiţi şi înfricoşaţi, aşa, cum sunt şi eu. Să văd că mai sunt oameni care apreciază actorii, scriu frumos despre ei şi îi susţin în încercările prin care trec în astfel de momente este o bucurie…
Îmi doresc, îmi doream – nici eu nu mai ştiu – să ajung actriţă. Este un vis vechi, încă din timpul când îmi pregăteam poeziile pe care urma să le spun la serbările de la grădiniţă, repetând în oglindă. Poate vă pare un clişeu, dar vă mărturisesc că este o confesiune cât se poate de reală. Însă nu vă spun toate acestea pentru a mă prezenta, pentru a-mi deplânge situaţia, ci pentru că sunt convinsă că mai sunt tineri în această situaaţie, pe care doar un om care a trecut printr-o astfel de experienţă îi poate lămuri.
Totuşi, se pare că societatea noastră nu mai doreşte ca noi să luăm astfel de decizii. Merg la teatru în oraşul meu, unde am ocazia să văd nişte oameni pe care îi admir pentru îndârjirea cu care se prezintă pe scenă, în ciuda situaţiei de acasă, de cele mai multe ori într-o manieră de admirat. Însă nici comedia nu mai e amuzantă când te gândeşti la ce îndură ei, modul în care sistemul îi pedepseşte pentru „cutezanța” de a deveni artişti. Asta văd şi la televizor, în ziare şi pe internet, dar se pare că nu toată lumea are ochi pentru aşa ceva – tocmai cei care ar putea schimba lucrurile fiind prea ocupaţi pentru asta.
Ai de ales între a te răzgândi, urmând o profesie care poate nu te încântă, poate nu reflectă adevărata valoare şi a te „lupta cu morile de vânt” pentru a practica o meserie care nu îţi oferă decât satisfacţii spirituale, care, deşi nu îmi place să o spun, sunt insuficiente unui trai acceptabil.
Aşadar, îi întreb pe ei, cei care au ales deja acest drum, ce am putea face în acest sens? Sper din tot sufletul să mi se spună că mă înşel, că este mai bine…
Print
Fiecare are drumul lui in viata. Dupa parerea mea, daca faci ceea ce iti place, satisfactiile materiale (mai mari sau mai mici, in functie de norocul fiecaruia) nu vor intarzia sa apara. Si e bine sa exploatam ceea ce ne da Dumnezeu.
Depinde cu ce compari teatrul, dar in general, multe meserii le poti face cu pasiune. In momentul in care ai aceasta pasiune, restul lucrurilor tind sa nu mai conteze si de cele mai multe ori se rezolva. E asemanator cu credinta, care te poate salva din situatiile dificile. A-ti propune sa faci bani din teatru e ceva usor diferit de a-ti propune sa faci teatru. E ca si cand ai face 2 meserii intr-una. Asa ca poti sa-ti propui sa faci teatru dar sa lasi si portite de rezerva. Foarte multi dupa ce termina aceasta facultate fac si alte lucruri, pentru ca li se potrivesc mai bine si pentru ca la noi nu exista un sistem privat foarte dezvoltat. Multi actori ajung sa faca teatru din pasiune si alte activitati pentru a se intretine. Asadar e o cale nu tocmai usoara, in care echilibrul este important, iar performanta e amenintata tocmai de aceste alte activitati, care iti rapesc timpul.. Chestia asta a fost valabila in arta de mult. Artistii au la rasptimpuri mare nevoie de sustinere financiara externa, sau traiesc intr-o saracie lucie.