Virgil Ogăşanu: În teatru e nevoie de puţină dictatură

Este pe scenă, unde a jucat şi clasici, şi moderni, de peste patru decenii. A debutat într-un spectacol al regizorului Ion Cojar, iar acum, după 50 ani, se pregăteşte să-l joace pe Foma Fomici Poiskin în “Din însemnările unui necunoscut”, la Teatrul Bulandra, proiect pe care Ion Cojar n-a mai apucat să-l ducă la bun sfârşit, dar care se va împlini în regia lui Alexandru Darie. A interpretat, de-a lungul anilor, partituri scenice de Caragiale, Goldoni, Molière, Cehov, Ibsen, Eugen Ionescu, Pirandello, Durrenmatt sau Marin Sorescu, sub bagheta unor creatori precum Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu etc. De mai bine de 40 de ani este angajat al Teatrului Bulandra. Actor de forţă şi profesor de actorie de câţiva ani, Virgil Ogăşanu îşi iubeşte şi îşi respectă profesia, pe care nu-i place s-o numească “meserie” şi resimte diferenţele dintre teatrul de la  începutul carierei şi cel de azi. Am stat de vorbă într-o cabină, înainte de spectacol şi înainte ca actorul reverenţios şi faţă de sine, şi faţă de spectator să-şi recitească textul.

Cu ce gânduri începeţi anul?

Am un proiect foarte frumos, un spectacol după un text de Dostoievski, “Din însemnările unui necunoscut”, în regia lui Alexandru Darie. Proiectul a fost început de regretatul Ion Cojar, iar teatrul a hotărât să-l continue în memoria lui. Este un proiect foarte interesant, pe un text ofertant, cu roluri deosebite şi o distribuţie foarte bună. Să sperăm că la sfârşitul lui februarie vom avea premiera, la care vă invit pe dvs. şi pe toţi cei care vor citi acest dialog.

Altfel, mi-aş dori ca acest an să reuşească – deşi nu cred – să mai scoată la lumină şi valorile din ţară, nu numai pe cele artistice, ci pe cele din toate domeniile, iar nulităţile să treacă în locul care le aparţine. În rest, să dea Dumnezeu ca “ţărişoara noastră” să-şi recapete locul meritat în rândul statelor europene.

Prin ce v-a atras propunerea regizorului Alexandru Darie? Ştiu că pentru rolul Foma Fomici au fost luaţi în considerare mai mulţi actori.

Rolul trebuia să-l joc eu de la început. M-a sunat Ion Cojar, cu care am avut o colaborare extraordinară. Mi-a fost asistent la facultate, pe vremea când eram student, am şi jucat la clasă Polonius în “Hamlet”, am făcut un spectacol extraordinar împreună, la teatrul din Piatra Neamţ, “Nu sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, în regia lui, spectacol care a luat premiu pe ţară atunci, eu am luat un premiu special, şi am venit cu spectacolul la Bucureşti, unde l-a văzut Liviu Ciulei, care m-a invitat să dau concurs pentru un post de actor la Teatrul Bulandra. Îi sunt recunoscător lui Iani Cojar – prin el şi prin munca noastră împreună am ajuns aici.

Revenind, când m-a sunat pentru acest rol, n-am putut accepta propunerea, fiind prins în nişte filmări de dimineaţă până seara şi asta ar fi însemnat să-l încurc. Şi mie nu-mi place să încurc, să spun că pot şi apoi să nu vin la repetiţii. După aceea m-am eliberat, iar el a revenit cu invitaţia, după ce s-au mai perindat câţiva actori în probele pentru rol. I-am spus că acum pot, iar el mi-a răspuns “Hai s-o facem repede! Să ne grăbim!”. Parcă simţea sfârşitul. Se întâmpla cu câteva luni înainte să se stingă.

Sunteţi actor la Teatrul Bulandra de peste patru decenii. De ce Teatrul Bulandra?

Sunt angajat aici din 1965. Iniţial, eu nu mi-am dorit să vin aici. Am vrut să merg la Teatrul de Comedie, pe-atunci condus de Radu Beligan. Mi se părea un teatru mai suplu şi mai modern. Acolo se monta Eugen Ionescu, lucrau regizori tineri etc. Îmi plăcea foarte mult. “Bulandra” mi se părea un teatru prea academic pentru un tânăr care, credeam eu, ar fi strivit printre monştrii sacri. Şi profesoara mea, Beate Fredanov, era actriţă la “Bulandra”. Am văzut atunci toate spectacolele teatrului, în clădire aflându-se la momentul ăla şi Institutul de Teatru. Coboram seară de seară şi o vedeam jucând pe doamna Bulandra, alături de toţi marii actori.

Deci aşa a fost să fie. La Teatrul de Comedie nu aveau nevoie de actori şi m-am întors la Teatrul Bulandra, unde am dat concurs pentru post, în faţa unei comisii în care erau Toma Caragiu, Gina Patrichi, Ecaterina Pintilie, Ion Coman ş.a.m.d.

Care a fost cea mai frumoasă perioadă din cariera dvs.?

Perioada “Bulandra”. Am avut norocul să întâlnesc o trupă de actori de talie internaţională, de la care am avut ce învăţa, şi nişte regizori de marcă – Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Cătălina Buzoianu, David Esrig etc. A fost o şansă, pentru că şcoala de la Teatrul Bulandra este cu totul specială, cum nu există în altă parte la Bucureşti.

Adică?

Această şcoală are o seriozitate şi un respect deosebit faţă de profesie, o disciplină chiar puţin tiranică. Dar în teatru e nevoie de puţină dictatură. Altfel, nu s-ar putea face nimic. Disciplina trebuie să fie mai mare decât în armată. Nu este vorba despre una impusă, bineînţeles. Dar, ca profesionist, trebui să-ţi impui singur să-ţi respecţi partenerul, să nu vorbeşti urât despre el. Noi suntem parteneri, nu colegi. Colegi suntem pe stradă. La teatru, suntem parteneri, suntem nişte instrumente, rezonăm unul faţă de celălalt. Nu-i poţi spune vorbe grele partenerului tău şi după aceea să joci pe scenă, faţă în faţă. E greu.

Se păstrează spiritul acesta şi acum?

Da, încă se păstrează, ca o maşinărie care se mai învârte. Sigur c-am mai pierdut din el. S-au schimbat oamenii şi generaţiile. Dar în polii teatrului acest respect a rămas. Iată norocul meu.

Aţi traversat decenii întunecate. Când a fost cel mai greu?

Perioada grea a fost cea de trecere de la sistemul comunist la libertate. Oamenii ne uitau, era greu. Teatrul se mutase în stradă. Aproape doi ani am fost destul de necăjiţi. Dar am înţeles situaţia. După care publicul nostru extraordinar s-a reîntors cu faţa la noi. Sălile sunt în continuare pline, avem un public, în special din tineri acum, care iubeşte teatrul.

Mie profesia nu mi-a adus multe momente grele. Sigur că uneori ai nemulţumiri legate de un rol, de ce se întâmplă cu tine în viaţa personală etc. Dar asemenea lucruri se estompează. Cum spunea profesoara mea, dacă vii la teatru cu o febră de 38 de grade, i-o laşi portarului, joci, după care ţi-o iei, ţi-o duci acasă şi ţi-o tratezi.

Ce s-a schimbat în teatrul din România de când aţi debutat şi până azi?

În primul rând, generaţia tânără de acum are mult de învăţat şi, din păcate, nu prea mai are de la cine. Marii actori au îmbătrânit, unii au rămas doar cu nişte amintiri şi cu nişte fotografii, iar generaţia nouă nu mai are modele. În general, în societatea noastră modelele au dispărut. Dacă stau să mă gândesc, găsesc un exemplu trist, dar adevărat. Acum un an, la expoziţia României de la Shanghai ţara noastră a fost reprezentată tot de modelele anilor ’70 – Ilie Năstase etc. E imposibil ca, din ’70 până acum, această ţară plină de talente să nu găsească trei nume de rezonanţă care s-o reprezinte azi. Este aşa pentru că revenim la înlocuitori. Am scris odată un articol în care spuneam că ne întoarcem la nechezol. Sunt prea mulţi înlocuitori astăzi. E trist, dar adevărat. Nu poţi înlocui cucii, cum zice Marin Sorescu, cu un ceas cu cuc.

Cum vă explicaţi fenomenul?

Politicul are o mare putere. Şi abordarea lui este greşită nu numai în ce priveşte viaţa artistică. Ne conduc nişte amatori, preocupaţi numai de partea materială. Peştele de la cap se împute şi asta se întâmplă şi aici. Bugetele pentru cultură sunt aproape inexistente, Ministerul Culturii nu mai reprezintă aproape nimic, teatrele se târăsc…

În 1970, eram într-un turneu la Florenţa, cu Teatrul Bulandra, şi am avut mai multe reprezentaţii cu spectacole ca “Moartea lui Danton”, “Leonce şi Lena” etc. Erau în regia lui Liviu Ciulei. În ziua de după spectacol, ziarele locale scriau “Capitala mondială a teatrului s-a mutat la Bucureşti”… Când mai atingem un asemenea titlu?

Sunt foarte necăjit că stăm prost. Televiziunea, deşi a fost condusă şi de regizori, n-a reuşit să refacă teatrul TV, care era extraordinar. O mare tragedie. La radio, aceeaşi situaţie. Teatrul radiofonic trăieşte din amintiri, din reluări… Lipsa de bani nu e o scuză.

Nu cumva cei care au putere susţin că publicul nu mai doreşte aşa ceva?

Ba da. De exemplu, şi băiatul meu, care e compozitor, se duce cu piese la casele de discuri, unde i se spune “E foarte bun, dar nu e pentru România”. Dar ce e bun pentru România? Şi cine hotărăşte ce e bun?

Cineva ar trebui să ia o iniţiativă, nu să impună, ci să impulsioneze, să caute soluţii pentru promovarea adevăratelor valori. TVR Cultural este insuficient. Toţi abordează numai facilul şi vulgarul. Iar televizorul joacă un rol important în viaţa unei societăţi. Un copil de 10 ani care vede un coleg care nu ştie să scrie, dar are Porsche şi apare la televizor, îşi va întreba tatăl de ce trebuie să înveţe, de vreme ce colegul analfabet e pe ecran. Ba uneori ne şi învaţă cum să ne comportăm. Cum e posibil să ai o asemenea imagine pe ecran? Şi e un exemplu mărunt.

Dar sper că n-o să ţină mult şi că generaţiile următoare vor răsturna situaţia. Dacă acum am vrea să participăm cu nişte personalităţi la un festival internaţional, n-am avea. Ne-am duce nici nu spun cu cine.

Aşa cum erau ele, cenzurate, ideologizate, filmele româneşti care se făceau pe vremuri aveau actori unul şi unul, fie că era vorba de “BD”, de “Mea Mărin miliardar” sau de filme istorice. Toate erau cu mari actori de teatru. Acum se calcă pe picioare amatori peste amatori. Din fericire, avem acum, din nou, regizori de film foarte buni.

Dar în teatru? Dificultăţile începutului şi greutăţile de acum?

Când eram student, era bine că toţi directorii de teatre din ţară veneau la spectacolele de sfârşit de an ale studenţilor, la Studioul Casandra. Şi alegeau studenţi pe care-i angajau. Nu puteai rămâne în Bucureşti, mergeai în provincie, lucrai, aveai o operă în spate. Acum se stă pe stradă, în faţa teatrelor. Asta fac tinerii ca să prindă un rolişor. Există mulţi studenţi talentaţi. Dar în trei ani, se pierd, din păcate. E ca în fotbal: stai pe tuşă, nu mai exişti.

Teatre sunt, actorii tineri sunt foarte mulţi, posturile în teatre sunt blocate, banii pentru colaborări sunt puţini. Mă doare sufletul că studenţii mei nu ştiu unde să se ducă după ce termină facultatea. Şi în provincie a devenit destul de greu să se angajeze. Şi ei fug cu toţii de provincie, nu ştiu de ce. Nu se rup de mirajul Bucureştiului. Dacă n-aş fi fost actor, eu n-aş fi rămas o clipă aici, aş fi mers la Turnu-Severin şi aş fi stat pe malul Dunării. Toţi care au plecat în provincie fac teatru. Cei care au rămas aici fac altceva – spală pe jos sau pahare prin baruri…

Toţi colegii mei de an de la Institut şi-au găsit loc la un teatru. Şi am fost 80 în an, împărţiţi în 4 clase. O parte dintre noi am venit la Bucureşti pentru că am fost chemaţi. Eu n-aş fi venit de la Piatra Neamţ, dacă n-aş fi fost chemat.

Astăzi numai câţiva directori de teatru se interesează de tineri. La 90 ani, când mai conducea teatrul, doamna Bulandra a aflat de la un actor că la Teatrul de Stat din Petroşani joacă un actor foarte talentat. Ea s-a urcat în Volga pusă la dispoziţie de Sfatul Popular, l-a văzut şi a venit cu el la Bucureşti. Iată ce înseamnă să fii animator. Aşa au fost şi Liviu Ciulei, Radu Beligan şi Sică Alexandrescu.

Dispare şi echipa, care se formează în şcoli ca cea de la “Bulandra” sau de la Teatrul de Comedie, de la Teatrul Mic. Acum faci un rol aici, mâine te cheamă la Constanţa pentru un rolişor, poimâine trebuie să faci rapid altceva… şi se termină.

Şi ce soluţii există?

Noi am avut mare încredere la început, când s-a creat UNITER. Dar uniunea s-a pierdut, pentru că la conducerea ei se află un om care nu iubeşte actorii sau îi iubeşte numai pe unii. De aceea lucrurile s-au pierdut. UNITER există numai când se face Gala şi dă premii. În rest, nu este prezentă în niciun fel. Uniunea trebuie să apere nu numai pensionarii, ci pe toţi actorii de toate mizeriile cu care se luptă. Dar asta nu se întâmplă. E o uniune moartă şi se simte. Sunt aceiaşi oameni acolo, oameni care s-au banalizat şi s-au prăfuit, devenind nişte funcţionari. Iar teatrul nu se poate face cu funcţionari. Unde sunt tinerii, care să vină la UNITER cu proiecte? Acolo totul este închis, ca într-o feudă.

Aţi regretat vreodată că aţi mers pe acest drum?

Nu. La un moment dat, fiind jurisconsult la o întreprindere de prelucrare a cărnii din Turnu-Severin, tata voia să mă facă medic veterinar. N-ar fi fost rău, dacă stau să mă gândesc…

Cum aţi ajuns să faceţi actorie?

M-a convertit şcoala. Avem un profesor de limba română cu care făceam teatru de amatori. Făceam spectacole, şi cu ceva bănuţi. Toată lumea mi-a spus să dau la Institutul de Teatru. Se întâmpla în Turnu-Severin, unde nu exista niciun teatru.

Primele spectacole unde le-aţi văzut?

La Bucureşti, mergeam des la Teatrul Giuleşti. Vedeam pe atunci multe spectacole şi am făcut figuraţie, în studenţie. Avem nevoie de bani de o ţigară sau să ies cu o fată la film. Mi-aduc aminte că luam 25 de lei pe figuraţie. Erau bani serioşi pentru noi. La Naţional, în vechea clădire, unde e azi Teatrul Odeon, se juca “Apus de soare”. La ora 5 şi ceva nu era nimeni, stăteam şi fumam, la intrarea actorilor, lângă pasajul de lângă Majestic. Şi am auzit din gang nişte paşi grei, ca de uriaş. Se auzeau rar, cu ecou. Venea maestrul Calboreanu. Ajungea la teatru pe la 5 şi ceva – să se adune, să se îmbrace…

Acum spectacolele încep la 7 seara. Actorii tineri intră în cabină la 6.55. Iarăşi lipsă de educaţie. Nu poţi să faci un rol important. E imposibil să sari din tramvai în “Hamlet”, oricât de talentat ai fi. Uitaţi-vă la mine, şi acum am textul în faţă.

Sunt professor la Facultatea de Teatru de la Universitatea “Hyperion” Când iau o clasă nouă, primul semestru este îngrozitor. Întotdeauna, când am anul I, obişnuiesc studenţii cu disciplina. E înfiorător de ambele părţi. Cum adică publicul intră în sală la 6.45, spectacolul începe la 7, iar tu vii la 6.55?! Dar dacă ai un accident, ceea ce se mai întâmplă? Ce faci? Îi trimiţi pe toţi acasă? E cea mai mare ruşine… Publicul vrea să te vadă în formă. Ce dacă ai tu febră 38 de grade?! “Stimaţi spectator, am jucat prost pentru că am febră!” Pe public nu-l interesează. Tu trebuie să fii în formă. Tu trăieşti prin organismul tău. Dacă nu mai ai o mână, s-a sfârşit… Contabil mai poţi să fii!

Rolurile cele mai dragi?

Nu pot uita “Azilul de noapte”, în regia lui Liviu Ciulei, “Revizorul” regizat de Lucian Pintilie, “Mizantropul”, în regia lui Valeriu Moisescu, “A douăsprezecea noapte”, tot la “Bulandra”, în regie colectivă, “Omul din La Mancha”, regizat de Ion Cojar, “Moartea unui comis voiajor”, în montarea lui Horea Popescu, “Richard al III-lea se suspendă” sau “Şase personaje în căutarea unui autor”, în regia Cătălinei Buzoianu. Iubesc multe spectacole. Sper că şi cel la care lucrăm acum va deveni un spectacol de referinţă.

Cum arată teatrul ideal?

Noaptea trecută nu puteam să dorm şi am deschis televizorul. Se difuza un documentar despre Edith Piaf. Reporterul o întreabă la un moment dat: “Sunteţi fericită?”. Răspunsul ei a fost: “Dar cine e fericit?”. Aşa e şi cu teatrul ideal. Din fericire, nu există. Cum spune Pirandello, actoria este o profesie de nebuni – trebuie să dai iluzia că e adevărat ceea ce nu este.

Pe vremea lui Stalin, prin anii ’50, profesia de actor era asemănată cu cea a minierului. Acum suntem “prestatori de servicii”. Ce frumoasă diferenţă!