Vlad Ivanov: Dacă nu ai nebunie în profesia asta, nu poţi s-o faci

A debutat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în spectacolul „Tamerlan cel Mare” în regia lui Victor Ioan Frunză şi a continuat să joace pe scenele bucureştene până când rolul dlui Bebe din filmul câştigător al Palme d’Or-ului, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, în regia lui Cristian Mungiu, i-a adus recunoaşterea internaţională. Au urmat multe alte roluri în filme la fel de bine cotate de la „Poliţist, adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu, la „Concertul” lui Radu Mihăileanu… A urmat o colaborare cu Michael Kakoyannis în spectacolul „Lisystrata”. Şi au urmat o mulţime de alte colaborări în importante producţii din străinătate. A obţinut nenumărate premii, printre care, Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar acordat de Asociţia criticilor de film din Los Angeles. Vlad Ivanov este, cu siguranţă, în acest moment, unul dintre actorii români cei mai iubiţi pe platourile de filmare din afară. Iar săptămâna trecută a avut loc la Teatrul Bulandra premiera spectacolului „Ivanov” în regia lui Andrei Şerban în care deţine rolul titular. Mi-l amintesc acum, după ani de succese, pe Vlad Ivanov într-un spectacol de la TNB, „Ioana d’Arc. Pagini de dosar” în care juca Îngerul… L-am regăsit în acest început de februarie frământat de Cehov şi de „Ivanov”…

Dacă am începe o poveste despre tine cu „A fost odată…”?

Cred că am început cu adevărat să ştiu ce vreau şi cam despre ce e vorba în viaţa asta, prin clasa a noua, când am fost atras de cursurile Şcolii de Artă de la Botoşani. De atunci, viaţa mea s-a schimbat. Aveam un profesor extraordinar, Teodor Bădescu. Ţinea enorm la mine, dar era foarte dur, deşi eram doar un puşti, iar la Şcoala Populară de Artă veneau oameni de toate vârstele, de la 15 ani, până la 45 de ani. Veneau după serviciu şi făceau cursuri de actorie, ceea ce mi se părea extraordinar. Acolo am învăţat cu adevărat ce înseamnă pasiune pentru teatru. Mi-aduc aminte de un bărbat de vreo 45 de ani, care venea cu sacoşele încărcate – cât de încărcate puteau fi pe vremea aia – cu mâncare pentru copii şi stătea două ore la cursuri şi pe urmă fugea acasă. Dar alea două ore erau viaţa lui. Toate astea mi-au creat o altă perspectivă asupra a ceea ce trebuie să fac în viaţă, asupra seriozităţii pe care trebuie s-o am, m-am reconfigurat, m-am raportat cu totul altfel din momentul ăla la ce voi fi eu. Nu ştiam clar dacă voi face teatru sau nu, cu toate că profesorul meu a notat în catalogul Şcolii Populare: „talent extraordinar dublat de muncă, posibil profesionalizare”. Dar când am picat a treia oară la facultate, începusem să cred că n-o să mai fac teatru. Cred că acela a fost momentul de început şi pentru mine ca om, şi pentru mine ca actor.

Dar înainte de asta? Copilăria lui Vlad cum arăta?

(râde) Jucam „Nouă pietre”, „Baba oarba” şi tot soiul de jocuri din astea, în faţa blocului, cu ceilalţi colegi… Cam asta a fost copilăria mea. Am suferit enorm că nu am avut bunici la ţară, aveam două bunici care aveau două case undeva la marginea oraşului, dar s-au prăpădit destul de repede şi n-am avut parte de ieşirile la bunici. Eu sunt lipovean, dar am mers de foarte puţine ori acolo, la sora bunicii. Mi-aduc aminte că eram fascinat de bărbile mari ale ruşilor lipoveni şi de băile alea speciale ruseşti, dar cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o la bloc. Iar blocul meu era despărţit doar de o stradă de cimitir. Şi serile ne jucam „De-a v-aţi ascunselea” în cimitir… Punctul de răscruce a venit o dată cu Şcoala Populară când am devenit foarte serios.

Ce te-a făcut să mergi la Şcoala Populară de Artă?

De mic îmi plăcea să imit, din Stan şi Bran…, şi tata era foarte mândru că de câte ori veneau inivitaţi la noi la masă mă punea pe mine să fac ca Stan şi se amuzau toţi. Eram un copil care făcea pe măscăriciul, dar lor li se părea foarte amuzant… Şi din joaca asta s-a născut aşa o dorinţă ascunsă de a face teatru şi după aceea când am văzut anunţul în ziarul local am zis că trebuie măcar să încerc să văd cum este. Şi am învăţat, ţin minte şi acum, poezia „Lacul” de Mihai Eminescu, şi-acum o ştiu. Iar acolo uşor, uşor am intrat în lumea asta foarte frumoasă, oamenii erau deosebiţi, aveau alt suflet, alte preocupări, dintr-o dată am săltat câteva trepte în existenţa mea, am înţeles ce trebuie să fac, am înţeles că de-atunci încolo trebuie să merg în altă parte.

Apoi ai picat la facultate de trei ori… Şi ştiu că ai lucrat un an la un butic în Gara de Nord, noaptea, ca să poţi să te întreţii şi să te pregăteşti pentru facultate. Cât ţi-a folosit uman povestea aia? A fost o încercare?

Eram foarte tânăr pe vremea aia, nu că aş fi foarte bătrân acum… (râde) Dar elanul tinereţii şi-a spus cuvântul şi am trecut peste foarte multe lucruri peste care astăzi nu ştiu dacă aş mai trece aşa de uşor. Gara de Nord era totuşi un loc destul de rău famat la vremea aia, era cumplit… Se întâmpla în ’90. Era plin de şuţi de buzunare, de proxeneţi, de prostituate. Era un fel de loc al pierzaniei. Şi buticul ăsta al meu era unicul de unde puteai să-ţi cumperi ţigări sau mai ştiu eu ce. O colegă de la Şcoala de Arte lucra şi ea la acest butic şi îmi spusese că patronii au nevoie de cineva pentru noapte. Iar oamenii aceia nu ştiu ce au văzut în mine – el era spaniol şi ea româncă – mi-au spus mai târziu că i-a emoţionat foarte tare când au văzut un copil venit din provincie că vrea să muncească ca să se întreţină să dea la facultate. Am şi fost foarte mirat că m-au angajat, pentru că trebuia să ţin o contabilitate, să umblu cu nişte bani, iar eu nu făcusem nimic până atunci, liceul şi armata… Şi brusc am nimerit aici în Bucureşti, unde lumea e altfel decât în provincie, e nebună, oamenii se mişcă altfel, direct în Gara de Nord care era zona 0… Sigur că eram bulversat, dar a fost o experienţă de viaţă fantastică pentru mine, iar faptul că munceam ca să dau la facultate m-a făcut să fiu şi pozitiv, şi foarte ambiţios. Iar când am luat examenul cei mai fericiţi au fost patronii mei. Ţin minte că în seara aia m-au dus într-un bar de noapte – nu mai fusesem în viaţa mea într-un bar – la Hotel Nord, la Bar Nord, şi atunci am văzut şi eu stripteuză… Era pentru mine ceva senzaţional, mă amuzam teribil. Tinerii de azi nu cred că ar înţelege genul ăsta de experienţă şi asta nu înseamnă că e neapărat rău. Dar cred că atunci când ai cu adevărat ceva în suflet şi în minte şi-ţi doreşti cu adevărat să faci ceva se ivesc tot felul de oportunităţi, totul e să fii tu tare şi să alegi ce e bine pentru tine şi pentru ceea ce vrei să faci. Sunt foarte multe căi laterale pe care, dacă te duci, te fură…

Ce s-a schimbat în tine de atunci şi până acum?

Cred că, făcând cu foarte mare seriozitate chestia asta, am căpătat o forţă interioară şi am devenit conştient de valoarea pe care o am. Şi Andrei Şerban îmi spunea: „Dragă, talentul e de la natură, ţi l-au dat părinţii, nu ai nici un merit pentru chestia asta, dar dacă nu devii conştient de talentul tău, dacă-l laşi să se piardă şi nu munceşti ca să-l şlefuieşti atunci eşti vinovat”. Sunt un om destul de exigent chiar în viaţa mea particulară. Am avut perioade când m-am risipit în foarte multe lucruri şi după aia mi-am dat seama că nu e bine şi am învăţat că există nişte priorităţi în viaţă…

Să ne întoarcem la anul în care ai intrat la Teatru. Ce ţi se pare că s-a schimbat în teatrul românesc de atunci şi până acum?

Pot să-ţi spun o părere personală. Tind să cred că şcoala era mult mai puternică atunci. Şi mai e vorba de seriozitate. Nu vreau să cad în capcana unor mari actori care spun că după ei nu mai există actori. Din contră. Există. Sunt foarte mulţi, dar cred că în special cei tineri au un aer de neseriozitate. Ştiu că e tot mai greu pentru ei acum. Eu, generaţia mea, am prins nişte ani foarte buni pentru că teatrele erau golite, practic, de actori tineri şi noi am umplut teatrele bucureştene. Ceea ce a însemnat o şansă extraordinară, de pe băncile şcolii să te duci direct într-un teatru mare, să joci pe o scenă profesionistă de la o vârstă fragedă. Acum teatrele sunt suprasaturate şi mai e şi criză, se dă afară, iar tinerii sunt văduviţi de şansa asta. Trebuie să se întreţină şi atunci se duc în producţii ieftine… Şi mă doare sufletul că poate unii dintre ei au potenţial real de a face teatru sau film serios şi, nevoiţi de vremurile actuale, fac aşa un fel de prostituţie…

Tu ai făcut vreodată compromisuri în sensul ăsta?

Am avut la un moment dat un serial în care am jucat, dar am simţit că nu mai trebuie să fac acel lucru şi m-am oprit. Dar poţi chiar în producţii de acest gen să fii măcar corect. Şi dacă simţi că acest lucru nu ţi-a priit, ţie, carierei tale, poţi să renunţi la el. Eu am avut, însă, tot timpul un job sigur la TNB… Şi acum am simţit că a venit timpul să mă despart de acest sistem bugetar care pe mine, personal, la posibilităţile şi la şansele mele de acum simţeam că mă ţine încorsetat. Mă constrângea să lucrez numai la Teatrul Naţional. Am devenit liber profesionist şi sper din toată inima să am proiecte, chiar au început să vină, „Ivanov” la Bulandra, iar aseară am primit o veste extraordinară, că se reia serialul pe care l-am făcut în Spania pentru Canal+. Au fost proiectate două episoade, au avut un succes extraordinar şi deja anumiţi oameni se interesează de mine. Un actor de asta are nevoie, de activitate. Să faci, să faci, să faci… Să ai atât de multe oferte, încât să poţi să le refuzi pe cele proaste. Desigur, eu am un statut de actor răsfăţat pentru că am căpătat notorietate mai ales datorită filmului şi atunci box-office-ul meu a crescut considerabil. Sigur că unui actor tânăr îi e foarte greu în clipa de faţă să devină liber profesionist…

Şi de pe poziţia asta uşor privilegiată cum se vede sistemul teatral românesc? Ai călătorit şi ai jucat în alte părţi? Ce ar trebui regândit în teatrul românesc?

Uite, aşa cum a fost acum la „Ivanov” cu Andrei Şerban. Am scos piesa în şapte săptămâni. Practic şase săptămâni de repetiţie şi încă una de spectacole. E sistemul în care funcţionează cel mai bine valoarea. Se face casting, vine pe rol cel care chiar are de-a face cu rolul şi poate să-l ducă până la capăt, se lucrează într-un timp scurt şi începi să joci. Aşa, timpul este valorificat la maximum şi poţi să ai pe urmă alte colaborări. În vreme ce la teatrele bugetare există o relaxare, un „dolce far niente”, pe ideea „timpul trece, leafa merge”. Când eram angajat s-a întâmplat să stau şi două stagiuni pentru o piesă, ceea ce e de necrezut, de nepermis. Lucrul ăsta încorsetează valoarea. Pentru că dacă eşti valoros poţi să faci totul ca un meşter bun, care-ţi face o pereche de pantofi în două-trei zile, iar altul într-o săptămână şi jumătate. Primul mai face una după ce a terminat prima pereche… Asta înseamnă valoare. Să poţi să te concentrezi pe un timp scurt, să dai tot din tine, ca după aia să poţi să mergi mai departe. Nu să stai să o lălăi şi lucrul ăsta din păcate se întâmplă în teatre. Dacă ar exista astăzi o companie de actori buni, valoroşi, care să scoată spectacole, eu aş fi primul care ar dori să intre în această companie. Numai că din păcate lucrurile acestea nu funcţionează din cauza sistemului de la noi. În Occident ele funcţionează foarte bine pentru că îşi găsesc bani, din sponsorizări, din acţiuni de mecenat, statul încurajează asta, pe când la noi statul încă încurajează lentoarea şi starea de „dolce far niente”. Aceste companii nu vor putea exista niciodată pentru că nu au puterea financiară necesară.

Te tentează să faci teatru în străinătate?

Am şi făcut teatru în altă limbă, spectacolul „Dama cu camelii”, jucat în limba franceză la Marsilia şi apoi la Atena mi-a adus colaborarea cu Michael Kakoyannis în „Lisystrata”, în primul spectacol de până acum pe care l-am făcut în străinătate, în limba engleză. Sigur că mi-ar plăcea foarte tare, dar e foarte greu să joci în altă limbă…

Mai greu în teatru decât în film?

Nu cred, deşi e cu siguranţă un efort mult mai mare pentru că oricât de bine ai vorbi, când joci în altă limbă se schimbă puţin ritmurile interioare. Mă simt mult mai bine făcând teatru în limba română pentru că resorturile mele interioare sunt cu totul altele, dar am jucat cu bucurie „Lisystrata”, am jucat cu plăcere acest serial în Spania, a fost o muncă sisifică, cu multe insomnii, dar bucuria e cu atât mai mare când reuşeşti şi când rezultatul e foarte bun. Şi cred că actorul din ziua de azi, în afară de talent şi de bagajul lui, are nevoie să înveţe cel puţin două trei limbi, să fie foarte deschis pentru că e una să fii cunoscut pe plan internaţional şi alta să fii cunoscut doar la noi. Mie filmul „4,3,2” mi-a adus o deschidere internaţională şi implicit alte contracte cu alţi producători. Dacă aş fi stat doar la teatru aş fi stat bine-merci şi în ziua de astăzi. De-asta zic că actorul de azi trebuie să fie şi intelectual, trebuie să se biciuiască mai mult, să ceară mai mult de la el, asta dacă vrei să faci într-adevăr mai mult decât ţi se oferă pe piaţa autohtonă.

Care e diferenţa dintre statutul de vedetă în străinătate şi la noi?

Enormă! E de la cer la pământ. Vorbeam cu Anamaria Marinca şi îmi spunea după „4,3,2”: „Vlad, dacă noi am fi făcut filmul ăsta în Anglia şi am fi luat Palme d’Or, am fi plecat din block-starturi cu 100 pe oră.” Şi are dreptate. Lasă faptul că, chiar şi cu Palme d’Or, aici unii au minimalizat asta, pe ideea: „Da, bă, şi ce…” E chestia asta tipic românească. Românii nu prea ştiu să se bucure de succesul adevărat al conaţionalilor lor. Filmul ăsta a fost foarte lăudat în afară, or, la noi, lucrurile au fost foarte reduse. Pesemne că e ceva în gena acestui popor care nu ne lasă să ne bucurăm şi pentru altul şi funcţionează mai mult „să moară şi capra vecinului”. De-asta spun că dincolo, rămâneam foarte mirat, aproape jenat, de cât de multă grijă poate să aibă o echipă de un actor. Să ai maşina ta la scară, să ţi se ofere cele mai bune condiţii de cazare şi de transport şi de linişte şi să ţi se vorbească cu un respect extraordinar, doar pentru ca tu să-ţi faci treaba foarte bine. Aproape că-mi părea de neatins acest nivel la noi. Dar acest nivel l-am atins cu filmele româneşti, cu „432” cu „Poliţist, adjectiv”, cu filmul lui Radu Mihăileanu „Concertul”. Şi sigur că te întorci în ţară şi te miri de ce nu se poate şi la noi chestia asta. Pentru că eu nu fac mai mult în afară decât aş face în ţară, aceeaşi concentrare, acelaşi profesionalism. Iar aici parcă totul se minimalizează, efortul tău nu e apreciat atât de mult cât ar trebui. Acum, la ultimul spectacol cu „Ivanov” colegul Marius Manole a venit cu o durere groaznică la piciorul drept, de-abia îl mişca şi ne întrebam cu toţii dacă o să poată să joace în seara aia, era cu două ore înainte de spectacol. Atunci dl Rebengiuc a sunat la Salvare, i-au făcut novocaină şi aşa a putut să joace. Cine crede că meseria asta de actor – când o faci cu credinţă şi profesionalism – e floare la ureche se înşală amarnic. Trebuie să fii atât de dedicat şi de nebun ca să faci asta… Dar asta nu se întâmplă numai în teatru. În foarte multe domenii oamenii cu adevărat valoroşi nu sunt apreciaţi la adevărata valoare. Mă doare sufletul că sunt foarte mulţi tineri extrem de valoroşi care pleacă din ţară numai pentru că aici s-ar limita foarte mult.

Când revii în România, cum te simţi?

Nenorocirea nu începe când te întorci în ţară, nenorocirea începe chiar din avionul în care te îmbarci pentru ţară şi când vezi o turmă de oameni care ţipă, urlă, vorbesc urât. Şi mai vii şi-n ţară şi te jecmăneşte taximetristul care te duce până în Bucureşti… Când vezi că totul e cenuşiu în jur şi că oamenii au pe chipuri tristeţe şi agresivitate… toate lucrurile astea te fac să te întrebi de ce nu e posibil şi la noi. Mă cuprinde, vorba poetului, „o tristeţe iremediabilă” şi aproape că-mi vine să mă urc în primul avion şi să plec înapoi. Dar sigur că atunci când ajung dincolo mi se face un dor nebun de România şi, fiind montaniard, mi-e dor de munţi şi mi-e dor să umblu prin ei şi să întâlnesc oameni altfel decât întâlnesc aici în Bucureşti, mi-e dor de prietenii mei cu care îmi face mare plăcere să vorbesc. Dar această tristeţe rămâne aproape continuu în sufletul meu prin simplul fapt că, în străinătate, dacă te duci la pâine şi te ştergi pe stradă de cineva, se întoarce spre tine şi-ţi zâmbeşte şi-ţi spune: „Pardon!” Şi tu spui „Nu-i nimic, o zi bună”… E o discuţie care durează cinci secunde şi poţi să mergi fericit mai departe… Ceea ce nu se întâmplă aici, în România.

Am tot vorbit de succes. Pe tine succesul te-a schimbat?

M-a schimbat în sensul că am amintiri foarte frumoase, experienţe care m-au înnobilat. E foarte periculos, dacă vorbim de zona succesului, să-ţi pierzi capul… E foarte uşor să aluneci. Dar când ai sufletul curat şi psihicul sănătos nu cred că ai cum să pici pe această pantă… Pe de altă parte, modestia exagerată începe să fie prostie. Trebuie să fii conştient de valoarea ta, dacă o ai. Şi o valoare conţinută este una foarte sănătoasă, pentru că nu e contrafăcută. Nu poţi s-o pierzi mâine… Iar când eşti conştient de valoarea ta conţinută, cred că nu ai cum să-ţi pierzi capul pentru că ştii că pentru ea ai muncit foarte mult, ai pierdut multe nopţi, înseamnă o acumulare care a dus acolo. Nu genul îmbogăţiţilor peste noapte. Au făcut bani printr-o şmecherie la bursă şi sunt bogaţi. Valoarea autentică este cea care se bazează pe acumulare.

Care e cel mai emoţionant moment pe care l-ai trăit în povestea ta de succes?

Întâlnirea cu oamenii. Atât cu cei cu care lucrez, cât şi cu cei care se uită la ce fac eu, care vin la film, la teatru… Remarcile lor, faptul că descoperi într-un coleg ceva ce nu ştiai despre el. Să afli tot timpul de la celălalt ceva ce te emoţionează, să vezi un om pe stradă şi deşi nu vorbeşti cu el, să te emoţioneze felul cum merge, cum se uită la tine…

Şi despre tine ce-ai aflat?

Afli foarte multe lucruri despre tine, afli cum nu eşti, cum nu credeai că poţi să fii, deşi nu-ţi prea face plăcere… Afli că ai mai multe energie decât credeai… Am aflat asta pe munte odată. Eram efectiv terminat fizic şi mai aveam de urcat zece metri până pe un pisc şi m-am uitat în sus. Aproape că-mi venea să plâng de epuizare şi am vrut să mă întorc. Dar ceva din mine a zis: „du-te mai departe”. Şi am ajuns sus, încă zece metri, mi-a trebuit foarte puţin, şi după aceea – era un traseu foarte greu, Piatra Craiului, pe cabluri – şi am găsit în mine resursele să şi cobor pe cablu până la cabană, până jos, în Plaiul Foii. Am venit noaptea prin pădure şi când am ajuns jos am fost îngrozitor de fericit că s-a terminat aşa. Am simţit că mi-am depăşit condiţia. Aşa ai surprize şi în teatru. Căutările sunt cele mai frumoase. Pentru că te trezeşti aşa la început cu un ocean în faţă şi nu ştii dacă te duci de la 2 Mai la Mamaia cu barca sau pleci de la 2 Mai şi ajungi în… Pacific. Niciodată nu ştii. Aşa e cu personajul, cu toate căutările, întrebările, gândurile tale… Dar dacă nu ai nebunie în profesia asta nu poţi s-o faci. Cine o face cu tot sufletul ştie ce înseamnă să renunţi la multe lucruri şi de-asta e nevoie lângă de tine de o jumătate care aproape că se sacrifică. E foarte greu să găseşti şi eu nu cer nimănui să facă asta pentru că ştiu ce înseamnă…

Nu ceri, dar ţi-ai dori?

Da. Aş vrea să am un om lângă mine care doar să mă privească aşa şi să încerce să înţeleagă… Uite acum îmi vine în minte o replică din „Ivanov” şi chiar mă emoţionez c-o spun: „Eu nu înţeleg ce se petrece cu mine înlăuntrul meu”. Uneori suntem atât de fragili, încât cel de lângă tine trebuie să ştie când şi cum, pe ce buton să apese, să tacă sau să vorbească, să fie lângă tine sau să nu fie lângă tine, e o artă. E o artă să stai şi să înţelegi, dar e atât de greu… Suntem oameni şi greşim, cum spune iarăşi Cehov, „păcătoşi şi vinovaţi în faţa lui Dumnezeu”…

Cât seamănă Ivanov cu Vlad Ivanov?

Seamănă destul de mult… Am foarte multe dintre întrebările lui, am multe dintre căutările lui, dintre neliniştile lui. Şi sigur că am adus şi bagajul ăsta cu mine.

Ce e mai uşor să joci? Pe emploi sau pe contre-emploi?

Eu, personal, cred că provocarea mai mare e pe emploi. Pe contre-emploi pentru mine e mult mai uşor, îţi construieşti un personaj în cap, aduni de colo şi de dincolo şi îl faci. Pe emploi începi să forezi în tine, să vezi şi munca cu tine e cea mai greu, pentru că începi să scoţi lucruri care nu-ţi convin… Cu toţii facem asta, nu prea vrem să scoatem din noi la suprafaţă să vadă alţii ceea ce ne doare, lucrurile care ne fac să ne fac să ne fie ruşine de noi, care ne murdăresc. Dar cred că e important s-o poţi face, ca un fel de exorcizare. Şi e important să te împaci cu tine aşa cum eşti şi să te vezi chiar aşa cum eşti, chiar dacă nu-ţi place.

Dacă te-aş întreba pentru cine faci teatru?

Pentru oameni. Bucuria mea cea mai mare este în primul rând energia aia fantastică – pe care n-o regăseşti prin film, pentru că e o cameră rece – energia aia fantastică ce se naşte, momentul ăla magic dintre spectator şi actor, când simţi că sala merge cu tine… Iar a doua mare bucurie e la aplauze când vezi feţele oamenilor şi îi observi că pleacă modificaţi, că orele petrecute cu tine au însemnat ceva pentru ei, poate vezi o lacrimă, o privire, poate că în clipa în care ieşi din teatru te aşteaptă şi pun o mână pe tine şi-ţi spun un cuvânt. M-au întrebat jurnalişti dacă în timp ce filmez mă gândesc la ce succes va avea filmul… e ca şi cum ai face dragoste cu prietena ta ca să faci un copil frumos…

Ţi-e frică de ceva pe scenă?

Mi-e frică uneori să nu vin cu nişte reţete, cu lucruri contrafăcute, de fapt asta este pericolul pentru un actor. Să-ţi iasă într-o seară foarte bine şi a doua seară să vii cu acea formă şi să vrei s-o refaci. Or, nu se poate. De-asta este teatrul nou şi viu, pentru că în fiecare seară trebuie să refaci acelaşi lucru, să stai de vorbă cu partenerul tău şi în fiecare seară, pe acelaşi text, afli ceva nou, ceva viu…

A existat vreun rol cu care ai simţit ca atunci pe munte, că nu mai poţi să mergi încă zece metri, că vrei să te opreşti?

Am avut momente, dar important e să le depăşeşti. În meseria noastră asta e greu, că eşti pe muchie, că poţi să fii foarte prost într-o clipă, important e să conştientizezi asta, nu e o ruşine. În definitiv, critica îşi are rostul ei, dar dacă ajungi să joci doar ca să ai cronici bune şi să fii elogiat mereu, e atât de puţin şi de meschin… Poţi să greşeşti şi izbânda cea mai mare e să reînvii din cenuşă ca Pasărea Phoenix. Ştii, cum spunea Dem Rădulescu: „Dragă, actorul prost intră prost în primul act şi termină prost toată scena. Actorul bun intră prost în primul act, conştientizează şi termină foarte sus”.

Te interesează ce se scrie despre tine? Te afectează cronicile?

N-aş spune că mă afectează, sigur că mai citesc cronici, mă interesează cele care nu povestesc acţiunea, ci cronicarii care analizează stilistic, un anumit limbaj teatral. În clipa în care se crie – şi despre mine se scria amuzant pe vremuri „cu tinereţe şi vioiciune, actorul Vlad Ivanov reuşeşte să ducă sarcina actoricească până la capăt” – astea mi se par amuzante, nu afli nimic. Ar fi şi stupid să mă bucur citind chestia asta. Cine se bucură foarte tare când apar cronici foarte bune e mama.

Ai avut vreun moment când ai vrut să renunţi?

Niciodată şi nici nu cred c-o să fie. A fost un moment când am vrut să renunţ la sistemul bugetar şi am şi făcut-o. Dar la teatru nu cred că voi putea renunţa vreodată. Cred că e ceva care te consumă. Eu fac profesia asta cu enorm de multă dragoste. Şi cu dăruire. Şi dăruind pe mine mă umple. Pot să fiu obosit după un spectacol, dar niciodată stins.

Te-am întrebat de lucrurile care te-au bucurat în anii ăştia de succes. Dacă te întreb de ceva care te-a îndurerat? Ce te-a făcut să suferi?

Cred că am vorbit de asta mai devreme. Nepăsarea şi invidia gratuită, venită din partea breslei atunci când cineva reuşeşte. Nu vreau să spun că străinii sunt altfel, dar am descoperit mulţi oameni… Am filmat la un moment dat cu Charles Aznavour într-un film de televiziune, „Le Pere Goriot”, şi regizorul francez l-a pus la un moment dat în spatele meu într-un cadru, pentru că eu eram în acel cadru rolul principal şi m-am jenat atât de tare că Charles Aznavour stă în spatele meu, încât m-am întors puţin şi i-am spus să vină mai în faţă. Iar el s-a uitat la mine cu nişte ochi atât de mari şi de calmi şi de luminoşi şi mi-a spus: „Dragul meu, eu am făcut până acum meseria asta, te rog din suflet să faci tu acum şi să stai acolo…” Dar mi-a spus-o cu atâta blândeţe… Acelaşi lucru îl trăiesc acum, cu Victor Rebengiuc, în cabină. Simplul fapt că vine cu nişte mandarine şi îmi oferă înaintea spectacolului şi se uite aşa cu nişte ochi la mine şi zice: „Ia, Vlăduţe!” înseamnă enorm pentru mine. Nu trebuie să faci lucruri mari, sunt lucruri atât de mici, dar care ascund în ele atâta suflet şi lucrurile astea mă tuşează pe mine. Nu trebuie să-mi cumperi un palat sau o maşină, cred că am ajuns să înţeleg foarte mult importanţa lucrurilor mici.

A existat vreodată un moment, o imagine în care ţi-ai fi dorit să spui să se oprească timpul în loc?

De obicei asta mi se întâmplă pe munte. La un moment dat, m-am oprit pe o piatră sus pe un pisc şi vedeam 360 de grade, toate văile, era o zi extrem de însorită, şi în momentul ăla am înţeles cel mai mult divinitatea. După ce ai mers şi ai făcut un efort – nu ajungi sus oricum, cu telecabina până la Babele şi faci două poze cu Sfinxul în sandale cu tocuri – şi zici mamă, am fost la munte… Nu. Trebuie să depui un efort să ajungi acolo şi numai pe unii oameni îi răsplăteşte Dumnezeu cu asta. Şi când ajungi acolo parcă timpul se opreşte în loc, nu vorbeşti şi te uiţi aşa peste tot şi te gândeşti la tot şi la nimic. Cine eşti tu, ce cauţi pe pământul ăsta, nu te mai gândeşti cum ai ajuns acolo sau cum o să ajungi jos, pur şi simplu te gândeşti la tot ce e mai frumos pe lume şi ţi se umple sufletul de o energie imensă…

Print

4 Comentarii

  1. Jeanina 07/02/2011
  2. Mary 11/02/2011
  3. kica 11/02/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.