Vodevilul nu moare şi nu se transformă

Este o constatare pe care am făcut-o cu uşurinţă văzând „Dineu cu proşti”, spectacol recent al Naţionalului bucureştean, producţie de public, ce mizează pe nume de rezonanţă. Povestea e suverană, iar mijloacele prin care e spusă pe scenă, vechi de când lumea, nu contează pentru spectatorul dornic de o porţie de râs drept răsplată pentru efortul depus ca să facă rost de bilete.

Producţia regizată de Ion Caramitru, directorul TNB, are toate datele unui spectacol pentru publicul larg: comedie vioaie, cu elemente de sitcom, construită exclusiv pe dialog, poveste haioasă, suficient de ofertantă, dar „cu morală”, ca odinioară, montare clasică, fără îndrăzneli sau inovaţii, actori experimentaţi, care nu au nevoie să facă vreun efort pentru a face o producţie agreabilă.

N-o să vă rezum aici povestea, bineînţeles. Mă limitez la a dezvălui ideea principală: Pierre, directorul unei edituri franceze, are obiceiul de a participa la dinee cu proşti, adică un fel de petreceri burgheze la care anumiţi invitaţi vin însoţiţi de un „prost” spectaculos, care nu ştie că îi revin onoarea şi plăcerea de a fi bătaia de joc a participanţilor la dineu preţ de o seară. În seara cu pricina, Pierre se îmbolnăveşte şi nu mai merge la dineu, unde era aşteptat împreună cu François Pignon (Horaţiu Mălăele), un jovial şi binevoitor conţopist, pasionat de machete din beţe de chibrit, care urma să joace rolul prostului ce face deliciul tuturor. Şi îl joacă, dar nu la dineu, ci acasă la Pierre, unde totul devine imprevizibil, totul se încurcă, înaintând spre un deznodământ în efect de domino. Prin scenă se perindă, vreme de o oră şi jumătate, diverşi şi diverse, casa lui Pierre transformându-se într-un spaţiu de trecere, în care nimic nu mai e ce-a fost şi totul trebuie făcut pentru revenirea la starea iniţială, aceea în care Christine este soţia lui Pierre.

Piesa dramaturgului, scenaristului şi regizorului francez Francis Veber este simplissimă, curge firesc, fără fasone, mizând pe forţa replicii haioase. Interpretarea actoricească, nu cere, nici ea, rafinament şi nuanţe, cu excepţia partiturii „prostului”, care presupune ceva variaţii şi treceri şi mai ales două truisme la mintea cocoşului, de care oamenii în general ţin cont rar: nimic nu este ceea ce pare şi ce vezi depinde de cum priveşti. Spectatorii râd în hohote chiar înainte de începutul propriu-zis al spectacolului, subjugaţi de Horaţiu Mălăele înainte de prima intrare în scenă. Râd nespus, zgomotos, încântaţi de răsturnările de situaţie care urmează una după alta. Punct ochit, punct lovit. Orizontul de aşteptare este satisfăcut, spectacolul obţine efectul scontat, Sala Mare (care e, cum ştiţi, chiar foarte mare) este arhiplină, cei care n-au locuri stau pe jos (m-am numărat printre ei la una dintre primele reprezentaţii).

În sensul lui comun, divertismentul este la el acasă la Naţional. Multipremieta piesă a dramturgului francez, care a stat şi la baza unui film de succes în Franţa, are, fără îndoială, farmecul ei. E isteaţă, dar în gama soft, are haz şi ritm bun la schimbul de replici.  Spectacolul o pune în scenă curat, fără să inoveze, urmând firul poveştii şi lăsând întâmplările să se petreacă, replicile să se spună şi spectatorii să râdă. Vodevilul merge mai departe.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.