În 2017, Teatrul LUNI împlinește 20 de ani. Pe 1 decembrie 1997, ne aduce aminte Voicu Rădescu, directorul acestuia și al Green Hours jazz-café, el a devenit realitate odată cu premiera spectacolului „Chantan au lait” cu Maia Morgenstern, pe muzica regretatei Dorina Crișan-Rusu. În anul următor ieșea „la scenă” și Teatrul Act, cele două inventând și organizând apoi, împreună, primele două ediţii ale unui festival independent în România: FIT (Festivalul Independent de Teatru), sub numele „INDEPENDENT OFF”, în 2000, şi „UNDERGREENACT”, în 2001. Cea de a 3-a ediție, „LUNI” (2003), a avut ca unic producător Teatrul LUNI. Cum vede prezentul Voicu Rădescu, care conduce una dintre organizațiile ce au contribuit semnificativ la conturarea teatrului independent de la noi, descoperiți în dialogul necesar de mai jos.
De unde a plecat teatrul independent, așadar, și unde a ajuns în acești douăzeci de ani?
A plecat, în mod clar, din zona entuziasmului unor artiști și al unor iubitori de teatru deveniți pe parcurs un soi de „producători” și a ajuns în timp într-o zonă foarte ciudată, un fel de struțo-cămilă cu câteva capete, care în mare parte tind spre superficial din rațiuni economice și mi-aș permite să afirm, chiar cvasipoliticianiste – în măsura în care e vădit că politicul împinge societatea înspre derizoriu în general în lume, dar în special parcă, în „țărișoara noastră”. Iar cum în politica și societatea actuală valoarea este dată de bani… producerea acestora a devenit mai importantă decât valoarea artistică și culturală pentru prea numeroase capete din teatrul independent.
Putem privi teatrul indepndent de la noi în termeni de „evoluție” și „involuție”?
Există, fără discuție, evoluție în anumite zone ale teatrului independent, fie și numai prin deschiderea sa înspre numeroase direcții, majoritatea însă tangente, cel puțin, societății actuale. Nu se uită nici în „independență” că este vorba în permanență despre teatru, această splendidă artă legată de om și de prezent. Apar, pe de altă parte, permanent, noi artiști și chiar trupe de valoare reală.
Se poate vorbi însă, cred că nu doar din punctul meu de vedere, și despre o involuție, odată ce alți numeroși dintre artiști sau chiar dintre companiile ce tot apar se îndreaptă spre zona entertainment-ului facil. Or, teatrul nu este divertisment în sensul pur al cuvântului. Societatea de consum pare însă să învingă prea mulți actanți din teatrul independent care cedează rapid sau aleg direct „calea cea mai ușoară”, îndreptându-se parcă cu entuziasm de mucava înspre direcții ce numai la evoluție nu te pot duce cu gîndul, mai ales de ai în vedere începuturile acest parcurs de douăzeci de ani.
Care sunt dependențele teatrului independent?
Ani de zile, ani în care situația ne era mai relaxată din punct de vedere material, Green Hours funcționând unitar cu componentele jazz, teatru, bar, am avut o anumită lejeritate în spațiul nostru foarte personalizat, unic. Clientela barului permitea finanțarea spectacolelor de teatru (în timpul concertelor de jazz barul rămânea deschis, nu ca în timpul reprezentațiilor). Ne bucuram să afirmăm că teatrul din Green Hours este supus libertății creative a artistului și că doar geografia spațiului nostru neconvențional și bugetul totuși limitat pot însemna restrângeri ale acestei libertăți. Acum vreo zece ani m-am jucat cu o metaforă și am spus: Totuși, se poate traversa un ocean cu o bărcuță, ca și cu un vapor. Teatrul LUNI își face treaba în teatru ca o bărcuță care traversează oceanul. În acest moment însă, comandamentele majoritare ale celor care sunt, precum și ale celor care doar se autodenumesc independenți sunt cele financiare. Iar teatrul – o reafirm și aș reafirma-o zilnic, dacă ar sta cineva să mă asculte – nu are nimic în comun cu piața. Cine trăiește prin teatru, în acest moment, în această societate „de piață” excesiv de „consumeristă”, nu are un serviciu care aduce un venit sigur, dacă chiar încearcă să funcționeze, artist sau producător deopotrivă, cât mai în afara compromisurilor…
Dvs. personal ce v-a adus implicarea de douăzeci de ani în teatrul independent?
Lucrurile după care aleargă tot omul: bucurii și satisfacții. Și cele pe care le întâlnește în această alergare: eșecuri și insatisfacții. Viața omului este o încercare de a atinge fericirea, care este de neatins. Ba nu! Există momente de mare bucurie și de mari satisfacții și, cu cât sunt mai dese, poate chiar mai lungi, cu atât e mai mare cantitatea de fericire pe care – cel puțin ți se pare că – o trăiești. Așa am început Teatrul LUNI, cu curiozitate și cu bucuria și cu foamea de a avea satisfacții, de care la vremea aceea nici măcar nu știam. De fapt, așa am început și jazzul aici și așa continuăm și acum….
Viitorul cum sună?
Sunt mult mai puțin optimist decât înainte (am și-o vârstă, am pățit și multe…), însă încă mă păstrez pozitiv, dar pe termen scurt. Sunt pericole pe care la început nu le anticipam, ele stau inclusiv în disoluția care se întâmplă în această mișcare independentă, născută din entuziasmul imens al unor artiști care nu-și puneau inițial problema câștigului – cum nici noi nu ne-o puneam (doar căutam să cheltuim cât mai puțin, că mai mult nu aveam J). Se întâmplă o disipare a „mișcării independente” înspre direcții foarte diferite, ceea ce nu ar fi de rău, dacă motorul interior comun ar rămâne dorința și da, plăcerea de a trăi prin teatru și tot ce poate aduce el spre împlinirea omului de teatru și da, a celor din jur, a societății din care este parte. Se observă, cred, acțiunea perversă a unui alt „motor”, exterior umanului și culturii pe care o implică: societatea consumeristă ce împinge lumea înspre „vițelul de aur”, înspre profit. Iar din teatru nu se poate face profit în mod real decât punctual – de către producători sau manageri sau agenți care asta își doresc de la început și reușesc să mânuiască inteligent anumiți artiști și anumite „produse” artistice. „Mânuirea” aceasta nu are însă nimic real cultural și artistic.
Teatrul LUNI încearcă să reziste pe cât posibil acestui curent, dar cred că undeva în calea acestei „vântoase” se regăsesc și alte entități independente – și îmi permit să enumăr doar câteva, sperând să nu se simtă cineva lezat, nici dintre nenumiți, nici chiar dintre cei pe care îi nominalizez: Teatrul ACT, UNTEATRU, Centrul Replika, MACAZ (din București), AUĂLEU (Timișoara), Teatrul FIX (Iași), Reactor (Cluj) etc…
Deci după 20 de ani a venit eșecul, nu victoria?
Nu chiar așa: există acum, cred, vreo 20 de grupuri independente în București și încă niște zeci în restul orașelor. În plus, tocmai s-a creat o asociație a teatrelor independente. La Festivalul Național de Teatru Independent, ce va urma imediat după Festivalul Național de Teatru, vor fi trei ședințe în care se va statua cum va funcționa această asociație. Una dintre întrebări, care s-a pus recent și la întrunirea de la Sibiu, a fost cum definim teatrul independent și ce departajări, ce poziționări ar trebui făcute în această asociație, astfel încât să nu cadă în desuetudinea comercialului, dar să nu ajungă să fie prea rigidă sau elitistă.
Eu cred că „victorie” e mult spus, dar reușitele există în acești douăzeci de ani. Rezistența în condițiile foarte dure din jur și în același timp apariția unor noi artiști talentați și muncitori și consecvenți și a noi companii independente serioase reprezintă o reușită mare.
Un eșec important este reprezentat, probabil, de mutația serioasă survenită în receptarea de către publicul larg a teatrului independent. La începuturile independențelor teatrale lumea venea la reprezentații aflând, apoi știind că va vedea un gen sau altul de spectacole pe care nu le poate vedea în altă parte. La Teatrul LUNI eram eclectici și îmi place să cred că am rămas la fel. Dar acum, când auzi „teatru independent”, nu știi la ce să te aștepți. Așa-zisa masă lărgită a spectatorilor de teatru independent are o imagine extrem de vagă, unii se gândesc în primul rând la stand-up comedy (nu tocmai de calitate la noi, cu toate excepțiile) la comedii ușoare, divertisment etc.
Vorbim de eșecuri, dar iată un serios pericol: căpușarea teatrului independent de către entități de stat, de către teatre de stat, organizații locale, de către asociații făcute cvasi ad-hoc, care apar brusc când se întrevede vreun fond și care sunt formate din „creatori” de proiecte. De aceea puteți vedea tot mai numeroase festivaluri de „teatru independent” organizate de primării (!?) …mai mult sau mai puțin mascat. Și e o varză, nu e eclectism, să vezi, chiar „hors-concours”, „Caramitru-Mălăele, câte-n lună și în stele” (este un exemplu inventat – și subliniez, fără nicio referire directă la cei doi mari artiști) într-un festival în care vezi și Teatrul FIX, și Godot, și ACT, și Teatrul LUNI etc… căci ele nu se adresează aceluiași public și asta bulversează în plus zona independentă – creatori și public deopotrivă.
O mulțime de creatori independenți afirmă cu tărie că e nevoie de susținere de stat pentru teatrul independent. Introducerea unor măsuri de sprijin financiar de stat ar schimba sensul teatrului independent?
Acum mulți ani am făcut gafa să-i întreb pe artiști, la o întâlnire de la ArCuB, eu, liniștit director al Green Hours, de ce solicită finanțări de la stat. M-au admonestat prietenește după ședință – „Vorbești așa pentru că ai barul la dispoziție. Noi nu!” Încet-încet, am înțeles că așa este. Ei nu aveau ce să vândă ca să se auto-finanțeze. Cultura nefiind o marfă, chiar dacă unii o văd așa, nu poate fi vândută ca atare la piață. Dacă-ți dorești să creezi un act cultural în primul rând, să nu devină doar marfă, e nevoie de finanțare. Statul este coordonatorul societății, deci are sarcina să se îngrijească de hrana materială și de cea spirituală a cetățenilor săi. În măsura în care fonduri de stat sunt distribuite pentru această din urmă „hrană” (cultură, artă), o parte din finanțări trebuie să meargă asumat, răspicat, clar, către creatorii și în general lucrătorii din zonele independente. În ce fel, asta se poate discuta. Dar nu la nesfârșit… Există, de altfel, și legi care indică, dar „ca la noi la (aproape) nimenea”, nu stipulează clar, ce-cum-cât-când… se aplică. Da, există legi privitoare la Ministerul Culturii, ICR, AFCN, primării. Peste tot, aplicații greoaie, birocrație mai mult decât excesivă, neîncredere reciprocă cvasi-generală. Și senzația celui finanțat că ar fi supusul ordonatorului de fonduri. (Niciodată institutele culturale străine sau ambasadele care ne-au sprijinit să facem festivalul de jazz, de exemplu, nu ne-au impus un artist sau o anumită muzică. Au lăsat toate treburile pe seama noastră, ca specialiști).
Peste toate, la aplicațiile ce pot fi accesate de către independenți în acest moment concurează cu sârg și entități de stat – mainstream-ul – sau sisteme „căpușă” derivate dinspre acestea. Ceea ce este și greșit, și antiproductiv. Încerc să concluzionez prin două bile momentul actual al teatrului independent, după 20 de ani: Bila neagră: calificativul de „șmecher” a ajuns să aibă conotație pozitivă (și) în (prea) mare parte a zonei independente. Bila albă: teatrul independent se organizează, în sfârșit!
Print