Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea a crescut vizibil pe parcursul a doar două ediții atât cantitativ, cât și calitativ. Deși multe festivaluri stau sub cupola nemărginită a „internaționalului”, cele mai multe se focusează pe ceea ce se întâmplă în teatrul românesc la ora actuală. Practic, în perioada 20 septembrie-12 octombrie în Oradea are loc un boom teatral, adică nu mai puțin de patru festivaluri care se desfășoară în același timp: Festivalul de Teatru Scurt, care și-a desemnat deja câștigătorii și se află la cea de-a XX-a ediție, Festivalul de Teatru Fringe și Școli de Teatru și Festivalul de Teatru pentru Copii Arcadia, un domeniu care devine din ce în ce mai exploatat.
Lipsa de noutate, inexistența unei rațiuni, bani cheltuiți degeaba sunt doar câteva dintre acuzele vehemente care li se aduc multor festivaluri din România, unele meritate, altele nu. Ceea ce surprinde festivalul de la Oradea este ceața din „zona de periferie” a teatrului românesc și clocotul din punctele fierbinți pe care le știm cu toții și către care migrează toți artiștii. Timp de cel puțin o săptămână spectatorul se înscrie la Oradea într-o călătorie obositoare, căci are între cinci și zece spectacole pe zi din care trebuie să aleagă. Festivalul de Teatru Scurt se deschide cu „Punct triplu”, în regia lui Bogdan Georgescu, de la Târgu Mureş, un spectacol sub forma unor secvențe care descriu tipicele frustrări ale românului, cu personaje care nu sunt decât un avatar din diferite clase sociale. Itinerariul continuă cu spectacolul de teatru-dans „Life Sequences Profiles”, de Florin Fieroiu, de la Teatrul din Oradea unde viața cotidiană se abstractizează prin limbajul corpului, iar seara se încheie cu „Yom Kippur”, de Eugen Gyemant, de la Satu Mare. Cel din urmă este o montare cuminte și convențională în care textul primează, replicile sunt pasate rapid, iar celor patru roluri feminine le lipsește abordarea curajoasă care poate evidenția personajul pentru a rămâne măcar o clipă în memoria spectatorului.
În secțiunea Fringe, cei de la „LSD Theatre Show” au încins sala Arcadia, iar publicul a plecat acasă cu zâmbetul pe buze, căci o seară în care ai râs cu poftă e cu siguranță o seară câștigată! Festivalul de la Oradea abundă în spectacole marca București, de la cele de cafenea până la cele cu nume mari precum „Tartuffe sau Impostorul” în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză care a sedus rapid publicul și l-a ridicat la fel de rapid în picioare la aplauze. Spectatorul orădean a fost pus față în față atât cu spectacolele unor regizori consacrați precum Mihai Măniuțiu sau Alexandru Dabija, dar a avut ocazia să cunoască și noul val, cel al tinerilor precum Bobi Pricop, Gianina Cărbunariu sau Horia Suru. Unii ar spune diversitate, alții ar întrebuința termenul „ghiveci”, dar toate aceste spectacole adunate la un loc par să evidențieze direcțiile spre care tinde să se dezvolte teatrul. Dacă ar fi să judecăm după premierele care au avut loc la Oradea, teatrul însuși încearcă diferite forme… De la teatru-dans („Life Sequences Profiles” de Florin Fieroiu), la comedia tipică care prezintă evoluția și crizele unei căsnicii după 20+ de ani de căsătorie („Cancun” în regia lui Theodor Cristian Popescu) și până la spectacolul lui Gavriil Pinte, „În inima nopții – Episodul Hamlet” care tratează piesa lui Shakespeare dintr-o perspectivă mai mult filosofică și simbolistă. Toate în premieră la Teatrul Regina Maria din Oradea și toate diverse…
Desigur, e imposibil să vorbești despre toate spectacolele și să surprinzi toate aspectele unui festival. Rămâi cu imagini, senzații, bucurii, frustrări care însumate alcătuiesc o experiență. În fața unor statui doi păpușari mânuiesc marionetele pe ritmul muzicii folclorice, oamenii se strâng în jurul lor, își scot telefoanele de ultimă generație și fac poze sau filmează. Un spectacol mic, aproape o improvizație oprește în loc oamenii. Și festivalul de teatru de la Oradea conturează un fragment, o piesă din puzzle-ul a ceea ce este astăzi teatrul românesc. Teatrul independent care atrage tot mai mulți tineri, cel de stat cu hibele sale veșnic blamate, cel de provincie aproape uitat și cel de copii, care începe să fie rediscutat de critici, de artiști…