Sclipitoarea şi sfidătoarea comedie „Artă”, de Yasmina Reza, a avut premiera în 1995, la Paris, după care a urmat un destin fericit. Recompensele au venit imediat: Premiul Molière pentru Cel Mai Bun Autor, Premiul Tony pentru Cea mai Bună Piesă şi montări în peste 30 de ţări. Este, de asemenea, piesa care a propulsat-o pe autoare în atenţia teatrului american. Montarea relativ recentă a lui Cristi Juncu de la Teatrul Bulandra din capitala noastră se numără, cu siguranţă, printre cele mai bune spectacole recente care se pot vedea la Bucureşti (reprezentaţiile se vor relua la toamnă, când va începe noua stagiune).
„Le Dieu du Carnage” – piesă montată şi la Teatrul de Comedie din Bucureşti, cu titlul „Doamne… ce măcel!”, de Lucian Giurchescu – a văzut lumina rampei în 2007 şi a avut acelaşi destin. Spectacolele montate în mai multe capitale europene au câştigat premii cu nemiluita. Producţia regizată de Matther Warchus la Londra în 2008 a primit şi Premiul Laurence Olivier pentru Cea Mai Bună Comedie Nouă. În 2009, spectacolul de pe Broadway a câştigat Premiul Tony pentru Cea Mai Bună Piesă de Teatru. În curând va avea loc premiera filmului „Carnage” („Măcelul”), regizat de Roman Polanski, având la bază această piesă. Filmările s-au desfăşurat în Franţa, pentru că de acolo regizorul, amic al autoarei, sătul de celebritate, nu poate fi extrădat în SUA, care nu se lasă deloc în scandalul în care cineastul de origine poloneză este acuzat de a fi întreţinut relaţii sexuale cu o minoră. Filmul este aşteptat şi pentru vedetele lui: Kate Winslet, Jodie Foster sau Christopher Waltz. Şi încă un „detaliu” care nu avea cum să nu joace un rol important pentru portretul autoarei. Tot în 2007, anul în care „Doamne… ce măcel” cucerea scenele Europei, Yamina Reza a publicat o carte de mare ecou în Franţa: „L’Aube le Soir ou la Nuit” („Zorii, seara sau noaptea”), scrisă după o participare de un an la campania electorală a preşedintelui Nicholas Sarkozy şi dedicată unui misterios purtător al iniţialei „G.”, despre care s-a speculat că ar fi Dominique-Strauss-Kahn, fostul preşedinte al Fondului Monetar Internaţional, recent acuzat de hărţuire sexuală, politician de succes despre care s-a spus şi că ar fi fost partenerul secret al misterioasei scriitoare, la vremea apariţiei volumului. Acesta din urmă este, desigur, cea mai vândută carte a Yasminei Reza.
Deşi este căutată permanent de oamenii de teatru şi de film, nu are nici website, nici blog şi nici Twitter-ul nu face parte din viaţa ei, învăluită de o discreţie păstrată cu o admirabilă încăpăţânare de ani întregi. La 52 de ani, se numără printre cei mai jucaţi dramaturgi contemporani şi n-are nevoie de publicitate şi vizibilitate în media, care, de altfel, îi repugnă. Ceea ce nici nu se fereşte să recunoască, însă în cuvinte mai delicate. I se pare „degradant” să dai interviuri, mai ales la televiziune: „Niciodată nu te lasă să vorbeşti cât ai nevoie. Eu ezit, mă gândesc, mă contrazic. La toate interviurile mele de până acum a fost urât. Toate au fost o catastrofă”, îi explică ziaristei de la „New York Times” Yasmina Reza, mult premiata autoare trăitoare la Paris, născută dintr-un tată iranian şi o mamă unguroaică, amândoi evrei. Anul acesta scriitoarea a publicat încă un text dramatic, „Comment vour racontez la partie” („Cum povesteşti partida”) şi de aceea a acceptat să stea faţă în faţă cu un ziarist.
La interviu, încearcă să-i explice jurnalistei, „mă simt ca în faţa Inchiziţiei”, fiindcă oamenii vor să afle despre fiinţa ei intimă, nu despre ipostaza de scriitoare, şi se străduiesc din răsputeri să ajungă dincolo de masca socială. De altfel, masca socială este unul dintre caii de bătaie din piesele ei, care au succes la publicul european, mizând, printre altele, pe un umor rafinat şi ascuţit ca un cuţit care taie cu precizie şi eleganţă. Ipocrizia, chiar şi cea care poate părea falsă, pentru că e involuntară, îi este străină Yasminei Reza, care spune limpede: „Interviul este un joc. Încerc să structurez interviurile astfel încât să nu spun nimic. E mai bine pentru mine să rămân misterioasă”. Câtă ipocrizie se ascunde aici? Iată o întrebare pe care avem tot dreptul să ne-o punem când citim astfel de mărturisiri.
Şi noua piesă se joacă inteligent exact pe această temă. Nu e singura, dar accentul cade pe ea, mai ales că autoarea recunoaştea că în Nathalie, protagonista textului, o romancieră care merge să dea un interviu într-un oraş obscur, despre care nu ştie nimic, transpar multe elemente aubiografice, transferul de substanţă de la autor la personaj fiind, recunoaşte scriitoarea, unul cât de poate de real şi, desigur, cât se poate de înşelător, ca orice trecere de la realitate la ficţiune. Oamenii de teatru au, aşadar, încă o piesă marca Reza, despre care autoarea spune, ca şi despre celelalte că este „o tragedie”, deşi „una amuzantă”. Cehov nu susţinea că el scrie „comedii”?
Print