Zâmbeşte. Mâine nu poate fi mai rău!

Să încep de la câteva exemple, la care nu dau numele din motive de respect pentru artişti şi pentru demnitate şi libertate în general. Actor la Naţionalul din Craiova, unul dintre cei mai buni şi dintre cei mai vechi, având la activ roluri care au făcut senzaţie şi mai multe oferte de a juca în străinătate, inclusiv în ţara lui Shakespeare – salariul lunar: 1400 de lei. Actriţă debutantă la aceeaşi instituţie, absolventă a facultăţii de profil cu 2 ani în urmă – salariul lunar: 560 de lei.  Actriţă la TNB, puţin peste 35 de ani, roluri, deloc minore, în mai multe în spectacole din prezenta stagiune – salariu lunar: 1200 de lei. Aş putea foarte bine să scriu în continuare „Verdict: sinucidere”. Aş avea toate motivele s-o fac. Nu este o sinucidere în spiritul jertfei?

Oare de ce altceva ar continua oricare dintre artiştii de mai sus să joacă teatru în România anului apocaliptic 2010, dacă nu din plăcere? Oare de ce s-ar chinui la repetiţii ore grele, de ce s-ar speti lucrându-şi rolurile şi pe acasă, unde ajung de multe ori cu autobuzul şi cu tramvaiul, de ce ar încasa „verdictele” distante şi reci ale „criticilor” care-i desfiinţează din două propoziţii în care nu e loc de argumente?  De ce ar juca fără plată sau pentru câteva sute de lei vechi prin cluburile bucureştene? De ce şi-ar monta şi şi-ar demonta decorul singuri cei din teatrul independent? Dacă nu din plăcere, atunci, de ce?

Simţim ce vânt rău bate în România. El intră şi în teatre, lăsând urme mai adânci decât în alte toamne. Cu leafa aceea simbolică tăiată 25% la sută, artiştii pot zâmbi. Mâine nu poate fi mai rău. Mai rău decât să câştigi în jur de 300 de euro după decenii de teatru de clasă, după premii importante, n-ai ce să păţeşti. Poate o năpastă de genul să cadă teatrul, să fie bormbardat sau desfiinţat printr-o ordonanţă de urgenţă de care directorul să afle chiar în ziua când ea trebuie pusă în aplicare. Iar la 25 de ani trebuie să vezi „partea plină” a paharului: dacă mai ai câte un pic de timp şi câte o zi liberă, între repetiţii şi spectacole, îţi mai poţi lua un job – chelner pe tura de dimineaţă, secretară, chiar şi vânzătoare etc. Puţină diversitate, domnilor, doar suntem în epoca ei! Şi, pe deasupra, e bine să ştii să faci mai multe lucruri în viaţă, nu unul singur! Iar mijloace suplimentare de economisire se pot găsi oricând: spectacole cu decoruri cât mai necostisitoare, recuzită şi costume reciclate, machiaj făcut cu produse personale etc.

Teatrul de provincie este acum o tristă poveste frumoasă. Frumoşii nebuni ai marilor oraşe joacă, unii cu mult talent, în clădiri poetice sau în edificii sumbre ale Epocii de Aur. Spectatorii din partea  locului îi cam ocolesc, deşi fac spectacole de multe ori bune şi foarte bune. Pentru ei, un festival sau o participare la un concurs este o mare, mare plăcere. La aplauze le sclipesc ochii de bucurie, când simt că sunt sincere. Această plată nu e o vorbă în vânt sau un clişeu. E chiar o plată. Sunt yile în care artiştii trebuie să zâmbească, fiindcă mâine nu poate fi mai rău, adică sărăcia nu poate fi mai lucie decât în vreme de război – deci Murphy nu este infailibil. Viaţa este, vorba filosofului, în altă parte. Pe scenă, nu pe fluturaşul de salariu. Întrebarea e cât rezişti.

Print

2 Comentarii

  1. Damian Oancea 08/10/2010
  2. Damian Oancea 08/10/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.