Zorba dansează la „unteatru”

La ediţia de anul trecut a Galei Tânărului Actor de la Mangalia, Ioan Mihai Cortea câştiga premiul de interpretare al secţiunii „Individual“ cu un monolog după „Alexis Zorba” de Nikos Kazantzakis. Între timp, monologul s-a transformat într-un spectacol de o oră şi jumătate, iar spaţiul care îl găzduieşte este acelaşi ospitalier „unteatru”, de pe strada Ilfov, din spatele clădirii CEC-ului de pe Calea Victoriei. Un proiect aproape donquijotesc, această scenă „construită” în sufrageria unei vile vechi, din pură pasiune pentru teatru şi în care mulţi dintre tinerii absolvenţi şi-au găsit un loc unde să joace, a strâns până acum reprezentaţii cu adevărat valoroase, de la excelenta montare a Cătălinei Buzoianu, „Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, la spectacolele lui Theo Herghelegiu.

„Zorba”, montarea lui Ioan Mihai Cortea, născută poate dintr-o evidentă pasiune pentru personajul lui Kazantzakis, poate din bucuria premiului de la Mangalia pe care i l-a adus acest rol şi pe care n-a vrut să-l lase să moară, este valoroasă întâi prin idee şi apoi prin curajul de a-l interpreta pe Zorba, într-o săliţă cu 30 de locuri, care nu permite aproape nici un fel de ajutor scenografic sau de altă natură. Curajul de a-şi asuma toate greşelile sau imperfecţiunile inerente unei dramatizări de altfel inteligente şi curajul de a aşeza în locul tuturor nerealizărilor regizorale sau interpretative o pasiune care le compensează. Curajul de a aduce în scenă un personaj celebru, şi a nu se lăsa inhibat de ecranizarea lui Cacoyannis, cu Anthony Quinn, în rolul principal…

Gândit ca o demonstraţie de actorie, spectacolul suferă de lipsa unei idei regizorale, rolul regizorului alocându-şi-l tot Ioan Mihai Cortea. Lipsa unei regii autentice nu diminuează însă în nici un fel valoarea interpretării şi farmecul unei montări care îşi păstrează tensiunea şi nu trenează nici o secundă timp de 90 de minute. Două partituri, pentru doi actori, Silvian Vâlcu, în rolul scriitorului, şi Ioan Mihai Cortea, în rolul celebrului Zorba, şi o scenografie sumară, atât cât permite spaţiul de la „unteatru. O măsuţă, un pat improvizat, multe cărţi cu coperţi groase, o icoană şi un santuri (la care Cortea chiar cântă puţin). Cam aşa arată, la o primă vedere, decorul din „Zorba”. Restul, de la obiecte la personaje despre care se vorbeşte, dar nu apar niciodată în scenă, rămâne să fie completat de imaginaţia spectatorului. Asta ar fi şi principala problemă a montării. Că este construită şi dezvolată pe două monologuri, unul aprins şi puternic, năvalnic şi tulburător, cu o psihologie a personajului bine asumată, cu treceri bruşte de la o stare la alta, de la veselia debordantă, la tristeţea cea mai chinuitoare dizolvată în pasiune – e vorba de Zorba, aşa cum e interpretat de Cortea – iar celălalt, scriitorul, prea palid în comparaţie cu el. Şi dincolo de aceste două monologuri, care adesea funcţionează solitar, trecerile de la o scenă la alta, de la un spaţiu la altul, absenţa personajelor importante insuficient acoperită de cuvintele celor doi fac să se simtă din nou lipsa regiei…

Pe de altă parte, povestea lui Zorba, aşa cum este ea adusă în scenă la „unteatru” are un mare merit. Respectă spiritul liber al personajului, neîngrădirea – orice s-ar înţelege prin acest cuvânt. Iar pasiunea şi emoţia care se simt în jocul celor doi compensează cu siguranţă celelalte probleme ale montării, cu atât mai mult cu cât publicul reacţionează foarte bine aproape la fiecare dintre replici. Şi, poate cel mai important, Ioan Mihai Cortea reuşeşte să redea psihologia atât de complicată în simplitatea ei a lui Zorba. O dezlănţuirea de energie absolut molipsitoare, cum rar găseşti în teatre, şi o anume febrilitate care, chiar dacă pe alocuri frizează trăirismul, devine însăşi materia vie din care se plămădeşte personajul lui, autentic şi deloc influenţat de modelul Anthony Quinn, de care e greu de trecut…

Povestea de pe scenă urmăreşte aproape cronologic istoria lui Kazantzakis, cu mici perturbări solicitate de înseşi datele dramatizării, de la întâlnirea dintre cei doi şi până la despărţirea lor, o bucată de existenţă în care Zorba trece ca o cometă prin viaţa unui om şi-l marchează pentru totdeauna, împărtăşindu-i concepţiile lui atât de „vesele şi triste” despre lume, viaţă, femeie, iubire sau cărţi… O viziune liberă, păgân de liberă, în care sexualitatea şi iubirea se confundă, iar cel mai mare păcat al bărbatului e să refuze o femeie care i se dăruieşte, în care Dumnezeu e vinovat, mai vinovat ca oamenii şi se ruşinează să dea ochii cu ei la Judecata de Apoi, în care tot ce contează e să trăieşti acum, aici şi să faci sau să îţi faci bucurii… Iar acest spirit al personajului este întru totul asumat de Cortea, ceea ce, cu siguranţă, salvează montarea şi o face să fie un spectacol de recomandat oricând şi oricui.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.