„Zvăpăiata” sau curajul de a monta Cehov

O colaborare Teatrul Metropolis şi UNATC Bucureşti, secţia master – Regie Teatru a născut anul trecut câteva spectacole prezentate atunci în cadrul programului Stagiarii. „Zvăpăiata”, realizat de Elena Morar după câteva texte ale lui Cehov, în dramatizare proprie, a participat apoi la cea de-a V-a ediţie a festivalului COMEDIA ŢINE LA TINEri, unde a câştigat premiul pentru cel mai bun spectacol, iar acum este inclus în repertoriul stagiunii Teatrului de Comedie, la Sala Nouă, din strada Sf. Vineri.

O sală micuţă, tip atelier, foarte potrivită şi ca spaţiu de expoziţie, noua scenă a Teatrului de Comedie este potrivită deopotrivă pentru proiecte studenţeşti şi pentru spectacole minimaliste. Şi e, cu siguranţă, unul dintre spaţiile de joc de care Bucureştiul are în continuare nevoie – din ce în ce mai multă nevoie, judecând după cererea de bilete.

Revenind la „Zvăpăiata”… Am s-o spun de la început, fără rezerve, că spectacolul depăşeşte cu mult ideea şi nivelul unui proiect studenţesc. Şi că este unul dintre indiciile – din ce în ce mai multe şi mai clare – că, deşi se vorbeşte despre un declin al şcolii de teatru româneşti, lucrurile sunt departe de a fi aşa de uşor de etichetat. Am descoperit, aşadar, în Sala Nouă a Tetrului de Comedie un spectacol puternic şi valoros, bine gândit şi bine lucrat regizoral şi care dezvăluie un grup de actori despre a căror evidentă valoare sper să nu spunem peste ceva vreme că a fost înghiţită de valurile crizei… Intimitatea sălii şi textul lui Cehov sunt un test dificil, pe care întreaga trupă, aproape fără excepţie, îl trece cu o dezinvoltură pentru care e evident că nu e suficientă doar pasiunea de a juca. Pe care, de altfel, o au cu toţii, din plin.

E un act de curaj să montezi Cehov aproape la debut. Să-i dramatizezi nuvelele şi să le găseşti fără greşeală substanţa dramatică, totul cu „simplitatea” cu care i-ai descoperi o nouă piesă, pierdută şi acum regăsită. E un act de curaj şi să legi între ele patru texte, iar spectatorul să nu le simtă nici o secundă ca fiind lipite, să le faci să funcţioneze împreună în acelaşi spectacol. Şi mai e un act de curaj să pui în scenă Cehov aşa curat, fără artificii de regie abracadabrante, fără heirup-uri, într-un stil aproape clasic, dar deloc vetust, cu accent pe interiorizare şi pe interpretare.

Spectacolul se deschide şi se încheie cu o imagine repetată, în care însă se schimbă culorile, sunetul şi atitudinea personajelor. De-ar fi să rămână din montarea Elenei Morar cele două coperţi, toată drama celor aproape două ore de joc ar fi cuprinsă în ele, dar deloc epuizată. Prima – o scenă construită pe detaliu de gest, în care o femeie, îmbrăcată în alb, şi mai mulţi bărbaţi sunt într-o sală de spectacol. Începe muzica şi fiecare dintre ei e urmărit (mai bine zis se cere urmărit) ca de o cameră de filmat. Reacţii la muzică şi la prezenţa femeii de lângă, toate trădând trăsături de comportament ce se vor dezvălui mai târziu. Şi peste toate pluteşte misterul inefabil al atracţiei dintre bărbat şi femeie.

Ultima – aceeaşi scenă, femeia poartă rochie neagră, are ochii înlăcrimaţi, strălucirea frumuseţii şi a tinereţii şi a inocenţei din prima scenă s-a stins, s-a aşternut greutatea unui „ieri” ce ascunde suferinţe şi zbucium, muzica s-a schimbat, s-a tulburat, iar bărbaţii din jur sunt mai atenţi la ceea ce se întâmplă pe scenă decât la femeia de lângă ei. Misterul s-a spulberat…

Între cele două tablouri, Elena Morar construieşte un univers nu atât cehovian, în sensul în care este citit termenul azi, cât mai degrabă un univers viu şi într-un acord profund cu lumea interioară a personajelor. În decorul lui Vladimir Turturică, simplu şi funcţional, şi având marea calitate de a umple spaţiul fără să-l încarce, regia dezvoltă o poveste dramatică, dar deloc dramatic creată pe scenă. Şi are meritul că în permanenţă se fereşte să alunece în această zonă, mergând mai ales pe umor, pe umorul fin, folosit ca să contrabalanseze drama. Iar monologul din „Despre femei”, interpretat de Adrian Nicolae, rămâne, cu siguranţă, unul dintre momentele ele mai puternice ale spectacolului. Un elogiu adus… „frumuseţii” masculine.

Povestea e simplă. O femeie numită Olga şi îndrăgostită de ea însăşi şi de strălucirea efemeră a celebrităţii şi a artelor se căsătoreşte – din cine ştie ce motiv?! – cu un mare medic, pasionat de meseria lui, timid şi introvertit. Încet, încet diferenţele dintre ei sapă şanţuri adânci şi Olga face o pasiune pentru un pictor frivol şi „genial” care-i declară iubirea aprinsă într-o noapte romantică. Regizoral, scena este simplu construită – un bărbat şi o femeie stau de vorbă aşezaţi pe un trunchi mic de copac, pe care în mod normal de-abia ar încăpea unul dintre ei. Apoi iubirea lui piere, iar ea nu poate înţelege cum iubirea moare şi se agaţă… Şi cu cât se agaţă mai mult, se prăbuşeşte mai mult, iar prăbuşirea ei îl trimite în mormânt pe doctorul Dîmov, soţul care nu ştie să-i reproşeze nimic…

Mizând mult (poate prea mult) pe un farmec personal cu totul special, Şerban Gomoi în rolul pictorului, construieşte împreună cu Ana Covalciuc în Olga Ivanovna o relaţie în care vinovăţia, inocenţa, ura, dragostea se încâlcesc şi se descâlcesc frumos, credibil şi nuanţat. Mai puţin reuşit este poate modul în care e ţesută plasa de relaţii dintre Olga şi Dîmov (Andrei Mateiu). Scindarea dintre ei, niciodată cu adevărat asumată, este probabil una dintre micile probleme ale spectacolului, senzaţia permanentă că trec unul pe lângă altul, dar la nivelul interpretării doar, nu la cel al personajelor… În schimb, sunt două alte roluri care trebuie amintite, cel al scriitorului, George Albert Costea, şi cel al slujnicei Iulia, Monica Săndulescu. Pentru subtilitatea cu care transformă mici scene în momente extrem de puternice.

Elena Morar spunea despre propriul spectacol că este „despre dragoste şi moarte şi despre terifianta frică de singurătate”. Aş spune că, mai mult decât atât, spectacolul ei este despre curajul sau laşitatea de a (nu) alege…