Puţine festivaluri din România includ în program spectacole-lectură, mai ales programate la ore de maximă audienţă… Festivalul de Teatru Independent Undercloud nu e la prima încercare de acest gen, iar sala arhiplină de la ediţia de anul trecut, la „Aplauze pentru Lena” de Valentin Nicolau, cu Marius Manole şi Puşa Darie, dovedeşte că publicul e deschis şi dornic de teatru-lectură. În acest an, la cea de-a VI-a ediţie a Undercloud, care va începe marţi, pe 20 august, vor avea loc mai multe spectacole-lectură, „Aleluia” de Valentin Nicolau, „Diavolul e politic corect” de Savatie Baştovoi şi „Copilul divin” de Pascal Bruckner, cu scopul de a promova dramaturgia contemporană, spun organizatorii, sau dramatizări realizate după texte contemporane. Vizibil cu ochiul liber, majoritatea – adică două din trei – sunt dramatizări, nu texte scrise direct pentru scenă. Singura piesă de teatru propusă spre lectură este „Aleluia”, scrisă de Valentin Nicolau în ianuarie 2012 şi inclusă în volumul „Poveşti din al nouălea cer”, publicat anul trecut la Editura Nemira, volum din care face parte şi textul „Aplauze pentru Lena”.
De ce anume sunt preferate dramatizările textelor dramatice e o discuţie la care răspunsurile ar fi de multe feluri şi ar include atât dezinteresul regizorilor/creatorilor/actorilor pentru dramaturgii români actuali şi textele lor, cu foarte puţine excepţii, cât şi calitatea acestor texte, despre care cei mai mulţi ar spune că nu trec proba scenei. Pe de altă parte, prea rar li se dă şansa să treacă proba scenei…
În cazul de faţă, două dintre textele care vor fi citite la Undercloud, „Aleluia”, pe 28 august, la Sala Mică de la Clubul Ţăranului (unde autorul va fi prezent şi va susţine, după lectură, o conferinţă neconvenţională), şi „Diavolul e politic corect”, în ultima zi a festivalului, pe 31 august, în aceeaşi sală, propun o temă asemănătoare şi care lasă loc la multe controverse în lumea noastră.
Piesa lui Valentin Nicolau, abordând un subiect curajos şi deloc bătătorit în teatrul autohton, deschide o discuţie despre Dumnezeu şi credinţă, aşezate faţă în faţă cu societatea contemporană. Text care nu se teme să vorbească despre minuni, cu personaje decupate din realitatea de lângă noi, dezvoltă o poveste într-un spaţiu care ar putea fi provocator pentru orice regizor: o cârciumă–biserică. Un spaţiu extrem de colorat, în care se întâlnesc exemplare diferite dintr-o „faună” umană din care nu lipsesc beţivii, târfele, matroanele, politicienii corupţi sau îmbogăţiţii post-revoluţie, un spaţiu urban dintr-o Românie ale cărei coordonate nu sunt neapărat accentuate, un spaţiu metaforic, transformat într-unul real, în care lupta dintre alb şi negru se dă la propriu şi se măsoară în jumătăţi de metru cucerite de zidul ce împarte în două cârciuma-biserică, mai ceva ca Zidul Berlinului. O poveste care ar începe aşa: într-o zi, un preot primeşte o cârciumă în schimbul unei icoane şi îşi propune să transforme cârciuma în biserică. Ce ascunde lumea dintr-o cârciumă oarecare, dintr-un oraş oarecare, ce taine poartă cu ei oamenii, cum se schimbă atunci când se întâlnesc (sau nu) cu Dumnezeu sunt întrebări care-şi află (sau nu) răspunsul pe parcurs… Pigmentată cu replici colorate precum „Boss, la noi în cartier diavolul se rupe-n figuri cu 4X4, are cele mai tari gagici şi-nvârte euroii pe degete fără număr, fără număr. (…) Şi crezi c-o să se vexeze împieliţatul c-a făcut sfinţia ta o şandrama de biserică?” sau „Am văzut şi eu Vaticanul şi cum mor oamenii de foame… Nu mă lua cu „s-a răcit dragostea, frate” că mă apucă spumele”, piesa „Aleluia” e o provocare atât prin subiectul mai degrabă inedit pentru lumea noastră, cât şi prin construcţia ofertantă a personajelor. Un joc de-a pământul şi cerul, de-a credinţa şi necredinţa, privite amândouă nedogmatic şi extrem de uman, povestea lui Valentin Nicolau este şi o propunere pentru o discuţie cu cărţile pe faţă despre subiecte care sunt încă tabu.
În aceeaşi zonă, textul lui Savatie Baştovoi, un roman de data asta, publicat acum trei ani la Editura Cathisma, este o distopie creată de un gânditor creştin şi un scriitor cu minte orwelliană. Deşi în alb şi negru, deşi aproape propagandistă în ceea ce priveşte mesajul creştin, „Diavolul e politic corect” reprezintă un moment special, ca să nu spun controversat, în literatura acestei perioade. Pentru că vorbim despre un text cu multe fineţuri stilistice şi literare, care nu poate fi clasat uşor în literatura propagandistă. O poveste despre ambiguitatea termenului „credinţă”, o poveste plasată într-un nicicând şi niciunde, o lume unde oamenii ajunşi la 65 de ani sunt eutanasiaţi pentru că devin inapţi pentru viaţa socială, o lume în care într-o zi lucrurile o iau razna şi pe toate monitoarele se anunţă sfârşitul lumii… O lume în care, titlul o spune din prima, concluzia nu poate fi decât una singură: dacă diavolul e corect politic, atunci Dumnezeu nu poate fi decât incorect… Extrem de interesant va fi ce anume a urmărit dramatizarea din această poveste a preotului cu destin el însuşi de roman, iar lectura, la care vor participa Magda Catone, Andrei Runcanu şi Carol Ionescu va explica, poate, de ce acest text, în acest context.
Print