Cealaltă faţă a lui Paul Klee: marionetele sale

„Eu însumi fac cât o trupă de teatru”

Paul Klee

Prin hazardul unei enervări extreme, într-o dimineaţă, la ora când de obicei munca mă închide într-un birou sau o sală de curs, intram, în librăria Coup de théâtre, care tocmai se deschisese pe Boulevard Raspail. Mă refugiam acolo nutrind tainica speranţă că o să mă liniştesc, căci pentru a atinge o asemenea stare nimic nu poate fi mai eficient decât un anticariat sau un raft de cărţi care ar putea eventual să devină ale mele. 

Atunci, nu mai este vorba despre clipa care fuge într-o sală de teatru, care te reconciliază cu tine însuţi sau cu lumea, ci despre obiectul în care te regăseşti, promisiune de viitor, ajutor punctual… pluteam printre aceste volume pe care le cunoşteam, ici sau colo le regăseam chiar pe ale mele, dar un sentiment de insatisfacţie, de decepţie vagă punea stăpânire pe mine. Nici un fel de nou orizont, nimic neprevăzut, hoinăreala în această oază binevenită la o oră atât de matinală se rezuma la o simplă promenadă antidepresivă… până în clipa în care m-am oprit în faţa unui album cu un titlu de o răceală clinică: Paul Klee, Marionnettes^{1 1}Paul Klee, Marionnettes, Zentrum Paul Klee Berne, ed. HATJE CANTZ, Berna, 2006.

Surprins, căci nu cunoşteam această vocaţie secretă a lui Klee, mă cufundam în teatrul său. Teatru concret şi grosier, teatru care derutează atunci când autorul este un artist renumit pentru pictura sa conceptuală, pictură pe care atracţia pentru copilărie, vizibil de sorginte intelectuală, o străbate de la un capăt la  celălalt. Cititor pe sărite, e adevărat, al Jurnalului lui Klee, nu puteam uita că Paul Klee a fost şi un muzician virtuoz… Cânta Brahms şi Schumann, atât în concertele de cameră care, conform cutumei din ţările germanice, reuneau prieteni experţi, cât şi în diverse serate publice susţinute în teatrele din regiune. Dar acelaşi Klee construise, cu mâinile lui, un microunivers de marionete care, sub toate aspectele, contrazicea imaginea sa canonică. Poate pe această cale îşi elibera „partea blestemată” a sinelui, căci aceasta era impresia pe care mi-o lăsa… Îndepărtată din tablourile sale epurate, partea aceea o păstrase totuşi în marionetele lui agitate? Şi el care considera că binele şi răul, concretul şi abstractul trebuie să fie permanent asociate, că este o eroare să le separăm, îşi întărise cumva această convingere organizând o triadă care să-l conducă de la lucrul cel mai rudimentar la lucrul cel mai rafinat, triada marionetei de bâlci, a muzicii de salon şi a picturii de expoziţie? Marioneta – iată veriga lipsă pe care o descopeream în librăria de pe Boulevard Raspail. Şi, de atunci, răsfoind Jurnalul sau privind pânzele lui, nu contenesc să mă gândesc la asta. Klee nu mai este doar pictorul pe care îl cunoşteam şi teoreticianul pe care îl studiasem!

Idee fericită, pe coperta cărţii se găsesc reunite toate marionetele salvate – unele, primele, au fost distruse în timpul războiului – şi laolaltă alcătuiesc o lume, insolită şi agresivă. O lume unde există loc pentru chipul dislocat şi deformarea violentă, o lume unde oamenii sunt văzuţi dintr-o perspectivă nemiloasă, imagini reduse ale unei umanităţi groteşti. Totul trimite aici la James Ensor, pictorul carnavalurilor flamande, cu teatralitatea lui excesivă şi impulsurile lui primitive evocate cu prilejul unei retrospective la Bruxelles, acum câţiva ani. Acolo l-am întâlnit pe marele regizor Matthias Langhoff, o întâlnire care, prin hazardul ei, îmi confirma înrudirea dintre spectacolele sale şi tablourile pictorului angoasat. Lor li se adaugă astăzi marionetele lui Klee. Oare Langhoff ştie de ele? Mi-a venit ideea să-i ofer albumul în amintirea vizitei noastre fortuit simultane la Muzeul din Bruxelles! Identific contururile unei familii… Există artişti care comunică…

Desigur, nu Klee este cel care descoperă şi practică eteroclitul… dadaismul îl precedase! El, însă, vine să adauge o altfel de dimensiune virtuozităţii asociative a rebelilor de la Cabaret Voltaire. Marionetele lui afişează costume modeste, fără ţesături nobile sau croieli clare; sunt îmbrăcate în resturi de stofă uzată, au un corp redus la esenţă, par prizoniere într-o materie din care nu au voie parcă să se desprindă complet. Marionete care nu capătă o formă întru totul certă, formă cumva imprecisă, frântă ca şi cum nu ar fi reuşit încă să şi-o contureze, să şi-o impună… marionete în curs de facere. Marionete care ţin mai degrabă de ceea ce Peter Brook numeşte „teatrul brut”, teatru care nu îşi interzice nimic şi care îşi află puterea în forţa sa de recuperare: recuperare a deşeurilor, a cuvintelor, a tot ceea ce a trăit şi, cel mai adesea, a fost respins; Klee redă o „a doua viaţă” lucrurilor care păreau definitiv proscrise. În acest sens, este precursorul lui Beuys şi anticipează gustul lui Kantor pentru tot ceea ce aparţine „realităţii celui mai de jos rang”. Aceste petice de stofă, aceste bucăţi de voal, aceste vârfuri de umbrelă sunt materialele preferate, tocite şi uzate, pe care artistul le preia şi, el, care pe pânză vânează urma mâinii, aici o afirmă de-a dreptul lăsând să se ghicească maşina de cusut care, rudimentară, face vizibilă însăilarea costumelor. Îl recunoşti peste tot, Klee artizanul care reciclează şi reînvie, artizan care se încrede în materia degradată şi străină a amicilor săi din Bauhaus… Nu îmi plac „păpuşile mecanice” ale lui Schlemmer, prea pasionat de tehnologie şi de visul de stăpânire, însă privesc cu stupoare lumea originară a marionetelor lui Klee. Recunosc în ele forţa devastatoare din Ubu şi mi se pare că, fără a urmări asta, Klee descoperă uneltele indispensabile farsei lui Jarry, auroră a modernităţii. Întâlnire care nu a avut loc, dar pe care nimic nu ne împiedică să ne-o imaginăm. 

Mai târziu, după lectura cărţii, aflam prin semnificaţia gestului familial: Klee a conceput aceste marionete pentru fiul său, Felix. Când se ducea într-un târg de antichităţi pentru a căuta rame vechi – detaliu interesant! Paul Klee, pictorul modern, acorda importanţă acestei vechi „mijlocitoare” care este rama de tablou, cum spunea pictorul român Pallady – Klee îl lăsa pe Felix să privească teatrul de marionete, cu aceeaşi dezinvoltură pe care o au şi azi părinţii care îşi plantează copiii în faţa emisiunilor matinale de desene animate. Sesizând fascinaţia pe care personajele păstorite de Kasperle o exercitau asupra băiatului său, Klee a decis să îi construiască un teatru de păpuşi şi să îl populeze cu personaje cunoscute, dar reinventate de el, ca plastician. Folosea resturile de ţesături găsite în trusa lui Lily, soţia prevenitoare şi mama mereu prezentă, pentru a elabora jucării unice destinate fiului captivat de teatru. În urmă cu un secol, George Sand, ca mamă, reuşise să reînnoade relaţiile cu fiul ei, Maurice, graţie tot unui teatru de marionete!

Totul are un sens, se spune. Şi atunci, ce sens să acordăm enigmei marionetelor lui Klee? A debutat în preajma anului 1916 printr-un prim ciclu care relua, adaptându-le, modelele teatrului tradiţional, pentru ca peste câţiva ani să abordeze un al doilea ciclu întru totul imaginar în care crea un fel de „guignol din Bauhaus”, plăsmuind figuri inspirate din prezentul imediat – figura naţionalistului german, a francezului bărbos, a frizerului arab etc. – sau chiar din faimosul cerc de amici reuniţi în jurul acestei utopii pedagogice, cum ar fi Emmy, Galka, Scheyer. Pe de o parte, Klee se înscrie în tradiţie, pe de altă parte, îşi însuşeşte actualitatea. Când s-a pus problema de a împărţi această moştenire simbolică, lui Felix i-au revenit marionetele inspirate de Kasperle şi acoliţii lui, iar lui Klee marionetele întru totul inedite, creaţiile sale personale. Acestea sunt de altfel cele care s-au păstrat, în timp ce din legatul destinat lui Felix, în urma unui bombardament, nu a supravieţuit decât Domnul Moartea. Straniu hazard! Fiul, devenit marionetist, a fost spoliat de primele lui iubiri şi a trebuit să folosească marionetele care îi aminteau şi mai mult de tatăl pe care l-a îndrăgit, dar de care nu a putut scăpa niciodată. La fel se întâmplase înainte şi cu Maurice Sand. Şi pentru unul, şi pentru celălalt, marioneta, obiect tranziţional, exercită o incontestabilă influenţă familială.

Din caruselul de marionete pe care le priveam încă o dată, s-a desprins într-o seară, în mod uimitor, Autoportretul lui Klee… Mi se părea cunoscut şi, totuşi, nu izbuteam să îl localizez în acest arhipelag al insulelor memoriei disociate de apele uitării. Unde îl mai văzusem ? Unde… unde… Şi, făcând linişte în mine, am reuşit să îl localizez, urmă uitată din publicaţia Journal de Chaillot pe care o conduceam acum douăzeci şi cinci de ani deja. Îl găsisem atunci într-o carte şi când i l-am arătat machetatorului, acesta, entuziasmat, l-a mărit pentru a realiza coperta senzaţională a acestui număr care, ca urmare a dorinţei exprimate de Antoine Vitez, anunţa intrarea marionetelor la Chaillot. Era anonim pe atunci, în timp ce astăzi, în ochii aceştia uriaşi, înconjuraţi de cearcăne asemenea unor cicatrice, îl recunosc pe Klee. Boneta, mantoul lui… iată dublul lui din ţesătură ! Un cerc se închide. Între Chaillot şi astăzi, o marionetă, dar despre un Autoportret este vorba de fapt. Klee se uită la mine.

Traducere din limba franceză de Irina Negrea