Cucoana aceasta venerabilă și adesea vulgară are cei mai mulți admiratori. Ei sunt de toate vârstele și de toate felurile și nu se satură s-o privească. Îi fascinează, pentru că-i face să râdă, să se simtă inteligenți, să vadă ce nu e bine, să arate cu degetul la caraghioși și, prea rar, să se și întristeze un pic, numai atunci când întrezăresc golurile, durerile și frustrările de dincolo de vălul ușor, colorat, sau grotesc încondeiat în care sunt drapate. Comedia, căci despre ea este vorba, are în continuare cel mai numeros public. Oricum ar fi ea înveșmântată, oriunde ar descinde, cucoana se ține mine, oamenii o vânează și o respectă, așa că și artiștii au început parcă s-o redescopere și să o multiplice.
Fie că o fac după rețetă (impropriu spus, căci în mileniu III în mai orice poți vedea o rețetă), fie că le iese „la inspirație“, creatorii par că s-ar întoarce la ea. Unii o fac cinstit, la vedere, declarându-și admirația și afirmându-i virtuțile. Alții o fac fără convingere, crezând în sinea lor că fac un mic compromis asociindu-se cu un gen destinat maselor, căci publicul vine să vadă comedie. Iar ea parcă trăiește o nouă viață și una deloc plictisitoare. La București, cel puțin, comedia și-a făcut loc peste tot, venind în întâmpinarea unui public divers. E mai mult decât activă în cluburi, unde nu duce lipsă de spectatori, ci, dimpotrivă, aduce clienți. Este adesea protagonista unor șușe care nici sclipici nu mai au, nici suflu, pe care însă numele magice de pe afiș o țin artificial în viață. Și e din ce în ce mai prezentă în teatrele de stat, cu bune și cu rele, cu clasici și contemporani, cu clișee din belșug, dar, rar, și cu propuneri care nu se află la ani-lumină de criteriul calitate.
„Normal că vreau comedie. Nu am destule drame în jur?“ îmi spune un domn în costum, în fața Teatrului Nottara. „Și așa venim rar la teatru. Așa că vrem ceva comedii care să ne facă să uităm că ne luptăm cu viața în fiecare zi“, completează doamna care-l însoțește. Patru tineri care fumează ultima țigară înainte de intra în sală vorbesc despre ce spectacole ale lui Cristi Juncu au văzut. Abia așteaptă să intre la încă unul și știu și că vor vedea o comedie, și că vor avea ceva mai mult de descoperit în/ prin ea. Iată cele mai frecvente atitudini întâlnite în săptămâna Fest(in) pe Bulevard, festival aflat la prima ediție și dedicat comediei (de bulevard). Acum Fest(in)ul s-a isprăvit, comedianții și spectatorii au plecat acasă, organizatorii privesc în urmă. Ce au avut și ce-au pierdut?
Au avut, în primul rând, o idee bună: să pună în discuție, prin intermediul unui festival, un gen omorât de prejudecățile observatorilor, dar și rateurile grosolane ale creatorilor. Comedia de bulevard, rămasă în hainele de altădată, are și ea nevoie de veșminte noi ca să iasă în lume. Măcar recondiționate, dacă nu chiar noi. În al doilea rând, au construit o componentă internațională – mică, desigur, dar existentă într-un an de criză financiară constrângătoare. În al treilea rând, au adus spectacole reușite, care pot stârni discuții, de-ar fi să amintesc numai de „Familia Tót“, în regia lui Victor Ion Frunză, sau de „Metoda“, producție mai veche a teatrului gazdă, semnată de regizorul Theodor Cristian Popescu. În al patrulea rând, a dat o șansă spectacolelor-lectură, atât de necesare la București. Ele însă nu pot deveni parte din normalitate decât dacă au o frecvență, un ritm, o țintă. Spectacolele-lectură așteaptă vremea cînd vor fi mai mult decât manifestări bifate în anumite împrejurări, când vor deveni o componentă permanentă a vieții teatrale.
Ce-au pierdut nu se poate ști când vorbești despre un festival aflat la prima ediție. Poate că unele secțiuni, printre care și cea destinată lansărilor de carte, ar fi meritat mai mult din ambele părți – atât de la organizatori, cât și de la public. În fine, începutul stând prin natura lui sub zodia incertitudinii, Fest(in)ul pe Bulevard este o nouă pistă care se deschide în viața festivalieră. Până acolo, rămân două spectacole noi ale Teatrului Nottara, „Matrimoniale“ de Lia Bugnar, în regia Dianei Lupescu, și „Un pic prea intim“ de Rajiv Joseph, montat de Cristi Juncu. Două texte ofertante, cu partituri generoase pentru actori, două spectacole de actorie, care urmează să-și găsească ritmul, să-și regleze acordurile, să-și valorifice atuurile astfel încât să-și mascheze defectele. Amoruri, frustrări, descărcări, pierderi suferințe, aspirații – ingredintele universale ale poveștii sunt acolo, actorii sunt acolo, clișeele sunt acolo, și ironia e acolo, dar nu salvează tot. Între directețea regizorală din „Matrimoniale“ și rafinamentul din „Un pic prea intim“, care nu reglează însă timpii morți, se țes nu două, ci mai multe povești verosimile și neverosimile ca lumea în care trăim.
Print