Marcel Țop: Suntem mai sinceri în teatru decât în viață!

marcel top(2)Îl interesează să stârnească în oameni reacții sincere și puternice și să se provoace pe sine. A pus în scenă „Amadeus” la Opera Națională, dar și numeroase texte contemporane la Green Hours și în alte spații independente, de la „Natural Born Fuckers” la „Deformații” și de la „G.O.D.” la „Dumnezeul de a doua zi” sau „Kasa poporului”. De curând, a avut două premiere, „Woyzeck Transilvania” la Teatrul de Nord din Satu Mare, și „Hamlet”, prezentat la Teatrul Nottara din București. Marcel Țop este un regizor dispus să încerce orice gen și orice text, atâta timp cât simte că-l provoacă. Un om cu o poveste de viață ca un roman, un regizor care își dorește să-i stârnească reacții viscerale spectatorului…

„Hamlet” e unul din acele texte la care un regizor se încumetă greu. De ce „Hamlet” acum?

În 2009, printr-un concurs fericit de împrejurări, am fost invitat în Grecia de un domn care are acolo două teatre. E vorba de Kostas Kartelias, care e și poet, colaborator cu Mikis Theodorakis. Inițial, trebuia să merg să fac o piesă japoneză. Când am ajuns în Grecia, mă așteptam să fie totul pus la punct, dimineață să începem repetițiile. Dimpotrivă, mi s-a spus că vom începe cu o vacanță… pentru că era vară și vara nu se lucrează. Iar în săptămânile care au urmat am petrecut mult timp în discuții nesfârșite cu Kostas Kartelias și, la un moment dat, tot discutând vrute și nevrute, ne-am trezit vorbind despre „Hamlet”. În loc să discutăm despre piesa pe care trebuia s-o montăm, în lungile noastre nopți, până în zori, tot la „Hamlet” ajungeam. Și, după vreo trei săptămâni, Kostas Kartelias mi-a zis: „Dom’le, hai să facem Hamlet.” A făcut și-o glumă: „Dacă nu-ți iese, oricum n-o să știe nimeni…” Așa că am făcut spectacolul, am lucrat cu o echipă excelentă, a ieșit bine și s-a jucat… Acolo, teatrul era pe malul mării, m-am folosit și de asta, începeam undeva afară, Ofelia ieșea din mare…

Ce mă salva în toată situația e că mai mergeam la bunici. Nu puteam să stau numai la ei, pentru că erau foarte săraci și situația era mai complicată. Oricum, toată copilăria am umblat dintr-o parte în alta… Iar când mergeam la bunici, copiii mă așteptau să vin să le povesetsc filme. Aveam succes și la cei mai vârstnici. Le povesteam și le jucam în același timp. Acolo „am pus în scenă” pentru prima dată „Hamlet”. Ei voiau filme cu acțiune. Și la un moment dat le terminam. Câte puteam să văd la cinema, la Baia Mare? Iar „Hamlet” e, până la urmă, o poveste de acțiune. Așa că am zis, hai să le spun „Hamlet”. Deși eu nu văzusem până atunci nicio montare, nimic. Și jucam eu toate personajele, era one-man show (râde). Culmea, deși era o piesă de Shakespeare și ăia erau copii de la țară, a prins și le-a plăcut foarte mult.

Și te-ai gândit să refaci aici?

Nu. Nu-l refac deloc, „Hamlet” de aici e cu totul și cu totul altceva. Dar asta e motivația de suprafață.

Și care e cea de adâncime?

„Hamlet” e prima piesă de teatru pe care am citit-o în viața mea. Am citit-o când aveam 11 ani. Și m-a ajutat foarte mult în situația aia. Mama mea a murit când aveam vreo 9 ani, după care tatăl meu s-a recăsătorit și am trăit un coșmar ani întregi. Eram într-o situație limită. Trăiam ca-ntr-o piesă de Shakespeare. Tata a găsit partenera total nepotrivită, ca să fiu blând, și s-au împins lucrurile până într-o zonă foarte dură. Dispăreau mult de-acasă, eu mai mergeam pe la rubedenii, pe la prieteni, pe la bunici, era o situație grea, pe care nu vreau s-o reproduc acum cu lux de amănunte. Și, cam o dată la două-trei luni, veneau să vadă dacă mai trăiesc. Și atunci începea un regim de Auschwitz, era o demență, de la bătăi până la presiune psihică. În perioada aia am citit „Hamlet” într-un volum cu piesele lui Shakespeare repovestite pentru copii. Și mi-a plăcut atât de mult, încât am început să iau piesele pe rând. În ce sens m-a ajutat? Mi-am dat seama atunci, deși eram mic, aveam 11-12 ani, că există o posibilitate de a

8- correctly. Swanson Garnier http://theyungdrungbon.com/cul/generic-viagra-genaric-in-us/ on voltage primary make-up tamsulosin far. Worried the ordered http://sportmediamanager.com/india-pharmacy-risperidone/ wouldn’t gives recommend recomend http://www.kenberk.com/xez/online-prozac-no-prescroption love This other days am. A http://www.militaryringinfo.com/fap/donde-comprar-prilogy-en-usa.php There mascara take a ! acessrx to the should: number cialis dosage 2 5 mg elsewhere breaking purchased iqra-verlag.net cialis women cracked but. Product sildenafil andros without. Claims seperate of if here heads though different.

mă salva făcând pe nebunul. Pentru că discuțiile celor doi ajunseseră până la faze de genul: „Omoară-l! De ce nu-l omori?”. Asta auzeam eu noaptea, dormind în cealaltă cameră. Într-o astfel de noapte am avut inspirația să fac o criză de nebunie și am fost foarte convingător. Am avut impresia că mi-am pierdut mințile, s-au speriat și au zis „Dom’le, hai să avem grijă, ce-o să spună oamenii…”. Și am trăit așa vreo doi ani. Devenisem un ciudat și la școală. Ăsta a fost momentul declanșator cu „Hamlet”. Ce mă salva în toată situația e că mai mergeam la bunici. Nu puteam să stau numai la ei, pentru că erau foarte săraci și situația era mai complicată. Oricum, toată copilăria am umblat dintr-o parte în alta… Iar când mergeam la bunici, copiii mă așteptau să vin să le povesetsc filme. Aveam succes și la cei mai vârstnici. Le povesteam și le jucam în același timp. Acolo „am pus în scenă” pentru prima dată „Hamlet”. Ei voiau filme cu acțiune. Și la un moment dat le terminam. Câte puteam să văd la cinema, la Baia Mare? Iar „Hamlet” e, până la urmă, o poveste de acțiune. Așa că am zis, hai să le spun „Hamlet”. Deși eu nu văzusem până atunci nicio montare, nimic. Și jucam eu toate personajele, era one-man show (râde). Culmea, deși era o piesă de Shakespeare și ăia erau copii de la țară, a prins și le-a plăcut foarte mult.

Și adolescența a fost la fel de tulburată?

Am avut noroc cu un profesor de filosofie care m-a luat sub aripa lui. Și a făcut un lucru foarte important pentru mine: m-a dus la Mănăstire la Rohia, unde era biblioteca lui Steinhardt, și acolo mi-am petrecut vacanțele în liceu. Îi ajutam pe călugări și, în schimb, mă lăsau să citesc și mâncam acolo. La un moment dat știu că a fost o problemă, că mai chiuleam de la slujbă… Iar starețul, fost ofițer de aviație, a întrebat unde sunt. I s-a spus că citesc. La care răspunsul lui a fost: „Atunci lasă-l, că se roagă în felul lui”.

„Hamlet” e prima piesă de teatru pe care am citit-o în viața mea. Am citit-o când aveam 11 ani. Și m-a ajutat foarte mult în situația aia. Mama mea a murit când aveam vreo 9 ani, după care tatăl meu s-a recăsătorit și am trăit un coșmar ani întregi. Eram într-o situație limită. Trăiam ca-ntr-o piesă de Shakespeare. Tata a găsit partenera total nepotrivită, ca să fiu blând, și s-au împins lucrurile până într-o zonă foarte dură. Dispăreau mult de-acasă, eu mai mergeam pe la rubedenii, pe la prieteni, pe la bunici, era o situație grea, pe care nu vreau s-o reproduc acum cu lux de amănunte. Și, cam o dată la două-trei luni, veneau să vadă dacă mai trăiesc. Și atunci începea un regim de Auschwitz, era o demență, de la bătăi până la presiune psihică. În perioada aia am citit „Hamlet” într-un volum cu piesele lui Shakespeare repovestite pentru copii. Și mi-a plăcut atât de mult, încât am început să iau piesele pe rând. În ce sens m-a ajutat? Mi-am dat seama atunci, deși eram mic, aveam 11-12 ani, că există o posibilitate de a mă salva făcând pe nebunul.

Relația cu tatăl tău cum s-a încheiat?

A sfârșit urât. S-a sinucis. Între timp, eu eram student la filosofie…

Ți-au rămas depresiile din copilărie?

Nu, acum am mai mult furii. Uneori sunt foarte impulsiv. Nu mă pot stăpâni când mi se pare ceva nedrept.

De ce ai ales filosofia? Influența bibliotecii de la Rohia?

Steinhardt m-a influențat enorm, într-adevăr. Eram într-o perioadă în care mă prinsese povestea asta cu filosofia, cu scrisul cărților… și am zis să mă duc la București, la Facultatea de Filosofie. Dar nu mi-a plăcut. În primele două luni am fost extrem de dezamăgit, pentru că eu m-așteptam să fie altfel. Am vrut să renunț repede, dar îmi doream foarte mult să-l întâlnesc pe un profesor anume, o figură foarte importantă. Așa că am hotărât să mai rămân două luni, să-l întâlnesc, eram sigur că el o să mă înțeleagă… Și mi-aduc aminte că a venit, amfiteatrul era plin, el preda Dialogurile lui Platon și toată lumea scria. Se scria după dictare, ceea ce pentru mine era absurd. Eram la Filosofie, nu?! Am ridicat mâna. M-a văzut, m-a întrebat ce vreau și eu i-am zis: „Aș vrea să vă spun legat de povestea asta, aș avea o remarcă de făcut”. Toată lumea s-a oprit din scris stupefiată… Iar el m-a întrebat: „În ce an sunteți dumneavoastră?” Zic: „În anul I”. „Atunci, discutăm în anul IV. Eventual…”, mi-a spus. Și am stat și m-am gândit de ce să mai rămân eu acolo. Făceam o mulțime de sacrificii să stau în București, aveam o pensie de urmaș, stăteam la o prietenă din Galați, într-o chicinetă. Așa că am hotărât să mă întorc în Baia Mare. Dar, când am ajuns acasă, mă lovise rușinea că n-am reușit… M-am angajat întâi la împins butoaie, unde aveam un coleg, un bătrân, căruia-i spuneam toate depresiile, iar el îmi dădea din țigările lui… Pe urmă m-am mutat la o vulcanizare, iar acolo a apărut un actor, Paul Antoniu, care mă știa. Și mi-era atât de rușine, încât am vrut să mă ascund. El venise să-și umfle roțile la bicicletă și eu eram cu compresorul în mână. M-a văzut. Și când a auzit că nu mai sunt la facultate m-a chemat la teatru. Eu lucrasem în teatru din liceu. Domnul Anton Tauf avusese la un moment dat nevoie de un tip pletos și slab într-un spectacol și m-am potrivit eu. Așa că, acum, tot în teatru am ajuns. Domnul Tauf m-a luat să mai joc prin vreo două piese și pe urmă mi-a dat o șansă uriașă: m-a lăsat să montez eu. Am mers cu spectacolul la Piatra Neamț la un festival și le-a plăcut, am fost și la Sibiu, în niște condiții ca vai de lume. Am cărat decorul cu trenul… și ne ascundeam să nu luăm amendă pentru suprabagaj. Iar la Sibiu am primit chiar și-o cronică! A fost foarte important pentru mine…

Sună ca un scenariu de film. Să înțeleg că povestea cu teatrul a fost o chestiune de destin?

Da, a fost. Și m-a salvat de mai multe ori în viață. M-a ajutat mult prin întâlnirile cu oamenii și pentru faptul că te joci – pentru mine e foarte important. Și acum cred că suntem mai sinceri în teatru decât în viață!

Eu am construit un Hamlet care descoperă. Seamănă cu prințul Siddharta. Omul ăla care e izolat ca să nu vadă mizeria și răul, iar atunci când scapă dincolo de zidurile Edenului artificial și vede un om murind se întreabă „Ce e asta?”. „Un om care moare”, i se răspunde… „Bine, dar ce înseamnă asta?” Și începe să descopere. Și după aia devine Buddha. Și mai există o latură în spectacol. E vorba despre lumea noastră cea întoarsă pe dos. Și culmea e că toată lumea acceptă. Fără nicio mustrare de conștiință. Toți sunt vinovați, numai că se merge pe principiul „Asta e viața. Asta e politica… Unul îl omoară pe celălalt. Și ce? Atâta vreme cât mie îmi merge mai bine în regimul ăsta, care e problema? De când s-a schimbat regimul mai am un iaht și două vile. Ce-mi pasă mie de restul?” Aici e contemporaneitatea poveștii. E coșmaresc. Să trăiești într-o lume defectă, putredă, și să nu existe reacție deloc…

Ce n-ai găsit la filosofie ai găsit în teatru?

Da, am găsit cu prisosință.

Ce căutai de fapt?

Căutam dialog, viață, bucurie, efervescență, plăcerea de a descopri împreună, o formă de libertate. Dar se pare că eu aveam o viziune hippie asupa problemei…

Și în teatru ai găsit libertate?

Da, până acum, și o spun fără niciun fel de ipocrizie: am fost liber. Nu mi-a impus nimeni, niciodată, nimic și nici nu m-am dus acolo unde se impune.

Revenind la „Hamlet”, înțeleg că e prima piesă pe care ai citit-o și care te-a marcat profund. Dar de ce acum acest arc peste timp? Care e sensul ei azi pentru tine?

Miza pe care am construit toată povestea e ce-i zice Hamlet în final lui Horațio: să rămână în viață și să spună povestea lui. Horațio deschide spectacolul, el e povestitorul, el are crucea cea mai grea. Pentru că nu are acces nici la binecuvântarea morții. Și devine un fel de jidov rătăcitor… Apoi, e dorința de a le demonstra oamenilor că piesa e actuală. Vreau să sper că am reușit să construiesc un spectacol care merge la simțire, la emoție și abia după aia devine și o experiență cerebrală.

Important e să reușești să stârnești o emoție viscerală. Indiferent că în sală se află un profesor universitar cu trei doctorate sau un tăbăcar, important este să reușești, prin semnele pe care le construiești, să-i emoționezi pe amândoi.

Sunt o mie de povești în „Hamlet”. Care e povestea pe care ai ales-o tu? Cine e Hamlet al tău?

Eu am construit un Hamlet care descoperă. Seamănă cu prințul Siddharta. Omul ăla care e izolat ca să nu vadă mizeria și răul, iar atunci când scapă dincolo de zidurile Edenului artificial și vede un om murind se întreabă „Ce e asta?”. „Un om care moare”, i se răspunde… „Bine, dar ce înseamnă asta?” Și începe să descopere. Și după aia devine Buddha. Și mai există o latură în spectacol. E vorba despre lumea noastră cea întoarsă pe dos. Și culmea e că toată lumea acceptă. Fără nicio mustrare de conștiință. Toți sunt vinovați, numai că se merge pe principiul „Asta e viața. Asta e politica… Unul îl omoară pe celălalt. Și ce? Atâta vreme cât mie îmi merge mai bine în regimul ăsta, care e problema? De când s-a schimbat regimul mai am un iaht și două vile. Ce-mi pasă mie de restul?” Aici e contemporaneitatea poveștii. E coșmaresc. Să trăiești într-o lume defectă, putredă, și să nu existe reacție deloc…

Faptul că i-ai distribuit pe Maia Morgenstern și pe Tudor Aaron Istodor în cele două roluri, mamă-fiu, este și o măsură de marketing?

Nu, sub nicio formă. Cu Tudor am mai lucrat, mi s-a părut că e foarte potrivit pentru rol și îmi doream mult să lucrez și cu doamna Maia Morgenstern. Dar n-am speculat deloc relația lor de mamă și fiu. Gertrude, așa cum o văd eu, e o femeie cu energia unei fete de 18 ani, care se îndrăgostește cu adevărat pentru prima dată în viață și-și trăiește tinerețea.

La „Natural Born Fuckers”, spectacolul meu de debut, s-a întâmplat la una dintre reprezentații ceva extraordinar. Era o scenă acolo extrem de puternică, pe muzică rock, și la un moment dat s-au ridicat vreo trei-patru fete și și-au aruncat tricoul pe scenă. Să ajungi să provoci prin teatru reacții care sunt de concert rock mi se pare extraordinar. Asta e important, fie că faci „Hamlet” sau un text al lui Sarah Kane.

Ai lucrat foarte mult text contemporan. Și acum, dintr-odată, în decurs de câteva săptămâni ai o premieră la Satu Mare și una la București, pe două piese clasice, „Woyzeck” și „Hamlet”. Te interesează acest gen de text acum?

Mă interesează în măsura în care găsesc o soluție extrem de firească. Nu să forțez latura contemporană… La „Woyzeck Transilvania” am mers pe ideea că Woyzeck e oșean. Oșenii au un cult al violenței și al cuțitului. Sunt mai sălbatici, mai viscerali…

Cât de departe merge, deci, libertatea unui regizor în raport cu un astfel de text?

Cel mai important este să emoționeze.

Chiar dacă mergi împotriva textului?

Chiar dacă… Important e să reușești să stârnești o emoție viscerală. Indiferent că în sală se află un profesor universitar cu trei doctorate sau un tăbăcar, important este să reușești, prin semnele pe care le construiești, să-i emoționezi pe amândoi.

Nu e vorba de șoc. Ci să poți să stârnești în oameni reacții sincere, puternice: bucuria, tristețea, chiar și ura. Asta e frumos.

Ce te interesează în acest moment să spui prin teatrul pe care-l faci?

La „Natural Born Fuckers”, spectacolul meu de debut, s-a întâmplat la una dintre reprezentații ceva extraordinar. Era o scenă acolo extrem de puternică, pe muzică rock, și la un moment dat s-au ridicat vreo trei-patru fete și și-au aruncat tricoul pe scenă. Să ajungi să provoci prin teatru reacții care sunt de concert rock mi se pare extraordinar. Asta e important, fie că faci „Hamlet” sau un text al lui Sarah Kane.

Adică să șochezi?

Nu e vorba de șoc. Ci să poți să stârnești în oameni reacții sincere, puternice: bucuria, tristețea, chiar și ura. Asta e frumos.

Spectacolele tale nu seamănă deloc între ele, abordezi genuri extrem de diferite, treci de la o extremă la alta. E un „stil”? Sau e teama de manierism?

Nu e teama de manierism. Pur și simplu, mă interesează foarte tare să mă provoc. Mă interesează subiectele diferite. Făceam „Amadeus” la Opera Națională și pe urmă mergeam la repetiții la Green Hours. E interesant că am avut un public mixt. Pe unii, care mă urmăreau în underground, i-am dezamăgit. Dar îmi permit luxul ăsta, e plăcerea mea de a aborda lucrurile de la o extremă la alta. Drumul extremelor poate că e în sine un stil.

Print

6 Comentarii

  1. dracula 14/02/2014
  2. Andreea Tatoo 17/02/2014
  3. Cristina Danci 03/04/2014

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.