Este unul dintre cei mai importanţi traducători ai textelor lui Cehov. Despre experienţa întâlnirii cu textul, aşa cum este el înainte de „a urca” pe scenă am stat de vorbă cu Maşa Dinescu.
După ani de lucru pe textele lui Cehov, cât de traductibilă vă pare lumea lui, la început de secol XXI?
“Ani de lucru…” e cam mult spus. După “Pescăruşul” tradus de mine pentru montarea lui Andrei Şerban la Teatrul Naţional din Sibiu nu m-am întors la Cehov decât la sfîrşitul anului trecut, când am tradus pentru Naţionalul bucureştean “Livada de vişini” (la a cărei punere în scenă lucrează acum Felix Alexa) şi am ajutat trei foarte tineri regizori (Elena Morar, Andrei Grosu şi Alexandru Măzgăreanu) să-şi definitiveze textele – dramatizări după nuvele sau scurte povestiri cehoviene – pentru a le monta la Teatrul Metropolis. Trebuie să spun că formula găsită de cei de la Metropolis pentru a marca anul Cehov – încredinţându-le unor regizori începători ridicarea unor spectacole pe texte mai puţin cunoscute – mi s-a părut şi generoasă, şi simpatică.
Una peste alta, având doar aceste texte la activ, nu m-aş erija în savantul care îşi dedică ani de zile unui autor, cu atât mai mult, cu cât asemenea oameni chiar există, dacă n-ar fi s-o pomenesc decât pe doamna Sorina Bălănescu de la Universitatea din Iaşi.
Eu am făcut o muncă diferită. Textele mele au slujit, de fiecare dată, un spectacol anume şi, prin urmare, lectura dată de regizor. Această formulă te scuteşte de luarea unor decizii (textul suportă, adesea, mai multe descifrări iar soluţia o dă, într-o asemenea situaţie, regizorul), dar cere destul de mult curaj, iar cel care m-a învăţat să-mi iau “porţia de libertate” necesară acestui demers a fost Andrei Şerban. A fost o mare lecţie şi mi-a făcut plăcere să muncesc cu el la obţinerea unui text simplu, limpede, de o modernitate firească.
Ce se pierde şi ce se transformă, prin traducere, din specificul literaturii lui dramatice?
Ceea ce se pierde de cele mai multe ori este concizia cehoviană. Cauza aceste “distorsiuni” stă probabil în faptul că traducerile mai vechi (intrate, mă tem, mult prea temeinic în “auzul” oamenilor de teatru) au fost făcute, în general, pe următoarea reţetă: pe traducerea “brută”, făcută de un cunoscător de limba rusă, intervenea un bun stilist român, care nu ştia însă deloc ruseşte. Şi fiindcă traducerea iniţială nu suna bine, cel care stiliza textul simţea nevoia să-l facă mai literar, mai artistic, îmbrăcând frazele lui Cehov – care a fost destul de zgârcit la vorbă – în tot soiul de briz-brizuri străine domnului doctor. Acelaşi efect s-ar putea să-l fi avut şi “supra-redactarea” traducerilor, fiindcă în România, unde la ora actuală nu se mai face nici măcar o corectură cumsecade a textelor, darămite o redactare profesionistă, înainte de ’90 textele traducerilor erau pigulite într-un mod exagerat. Se pierde de asemenea ceva din ambiguitatea textului, chiar şi atunci când traducerea nu este făcută pe “descifrarea” oferită de un regizor. Orice traducător este expus tentaţiei “explicitării”, iar în cazul lui Cehov este şi greu de spus până unde textul este neclar din cauza lipsei unor repere exterioare (ţinând de realitatea şi cultura rusă) şi unde este neclar fiindcă aşa l-a dorit autorul. Se mai pierd, de asemenea, anumite formulări abrupte sau aparent stângace, dar sigur voite, fiindcă e clar că Cehov este colegul lui Caragiale într-ale calofiliei. Şi este de înţeles, într-un fel, că aceste momente ciudate sunt nivelate de traducători: cititorul va accepta cu seninătate ciudăţeniile unui text original, dar în traducere el le-ar putea percepe ca fiind scăderi ale tălmăcirii. Multor traducători le e pur şi simplu frică să-şi asume câte o întorsătură de frază mai excentrică.
Acestea fiind spuse aş răspunde, abia acum, la prima întrebare. Eu cred că lumea lui Cehov este traductibilă, poate fi surprinsă în esenţa ei, deoarece e centrată pe om şi este incredibil cât de “oameni suntem cu toţii”. Ceea ce e mai greu de redat este ţesătura scriiturii cehoviene fiindcă, la problemele enumerate mai sus se mai adaugă şi pecetea epocii. Ce te faci cu ea? Îl traduci pe Cehov în limba lui Duiliu Zamfirescu? Îl traduci în limbajul rapp-ului modern? Traducătorii din anii ’50 l-au tradus cu mare grijă, dar iată că acum citeşti textul şi îţi spui: aha, e o traducere din anii ’50. Soartă pe care o vor avea şi traducerile noastre peste decenii, când anii de la noua cumpănă a secolelor vor părea ceva desuet şi prăfuit.
Un autor va pierde întotdeauna ceva prin traducere, poate doar cu excepţia cazului mult prea rar întâlnit când este tradus de un contemporan congenial.
Aţi lucrat şi la adaptarea pentru scenă a piesei “Pescăruşul”, montată cu ani în urmă de Catalina Buzoianu la Teatrul Mic?
Nu am semnat eu acea adaptare, dacă a existat o adaptare. Din câte ştiu, Cătălina a pornit de la o traducere mai veche pe care a lucrat singură. Dar o puteţi întreba pe ea cum s-au petrecut lucrurile. Eu pe vremea aceea nu lucram încă la Teatrul Mic, ci la “Secolul 20”. Scene din acel spectacol mi-au rămas însă în memorie şi poate că ar fi interesant, ziaristic vorbind, un fel de studiu comparativ între diferitele montări ale “Pescăruşului”.
Cum vă pare lumea lui Cehov pe scenele de azi?
E cam greu să judeci toate scenele de azi “la grămadă”. Pot spune doar că Cehovul care mi-a rămas mie în amintire din spectacole s-a dovedit a fi, de fiecare dată, mult mai sărac decât Cehov-ul pe care l-am găsit în text. Este poate şi o proprietate a memoriei de a stoca informaţia prin simplificare, dar ar putea fi vorba şi de tendinţa subconştientă a unor regizori şi actori de a urma un soi de lectură “medie”, general acceptată a unui text. În sensul ăsta mi s-a părut interesant să văd cu ce curiozitate de nou-născut – pe de o parte – şi cu ce acribie – pe de altă parte – s-a apropiat Felix Alexa de “Livada de vişini”. Dacă şi actorii vor trata textul ca pe o junglă în care fiecare liană trebuie descâlcită şi nu vor urma cărările bine curăţate ale “tipurilor” cehoviene, vom avea bucuria de a vedea un spectacol proaspăt şi incitant.
Print