Încă de mică, lupta cu pagina goală a devenit o obsesie pentru mine… Deloc “nostalgice”, cum ar zice poetul, obsesiile Margaritei Karapanou (1946 – 2008) au însoţit-o întreaga viaţă pe scriitoarea născută la Atena, fiică a unei cunoscute romanciere a vremii, Margarita Lymperaki. Suferind de psihoză maniaco-depresivă, Karapanou şi-a proiectat în cărţile scrise tot zigzagul afectiv, toate obsesiile: nevoia absolută de iubire, moartea, depresia, arta şi literatura, pshihanaliza şi visele, câinii, coşmarurile copilăriei şi, mai ales, imensa relaţie de dragoste şi ură cu mama sa. O lume unică, personală, un caleidoscop cu imagini şi stări, cu lecturi, muzică şi filme care au marcat-o, cu haine, pantofi sau parfumuri pe care le-a purtat. O viaţă cu urcuşuri şi coborâşuri, cu alb şi negru şi, printre ele, culori puternice, nuanţe tari.
Creaţia ei literară l-a inspirat pe Claudiu Sfirschi-Lăudat să scrie un text ca o “improvizaţie liberă“, o monodramă ce a devenit one-woman show în interpretarea Ceraselei Iosifescu şi regia lui Yannis Paraskevopoulos la ARCUB, împlinind astfel o stagiune rotundă, demnă de atenţie a Centrului Cultural al Municipiului Bucureşti. Actriţa şi regizorul colaborează de mai bine de zece ani, în producţii precum “Romeo şi Julieta”, “Medeea” şi “Pescăruşul” montate pe scena Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Craiova. Pentru decor şi costume, li se alătură un alt membru constant al echipei – scenografa Lia Dogaru.
M-am născut în luna iulie, pe seară, în constelaţia Cancerului. După ce m-au văzut, mi-au întors spatele. Astfel îşi începe confesiunea personajul Lora, ale cărei replici – scurte şi tăioase ca un bisturiu – împrumută câte ceva din cuvintele unor scriitori care au cunoscut infernul minţilor chinuite de preaplinul creaţiei şi al afectelor: Virginia Woolf, Sylvia Plath, Anne Sexton, Edgar Allan Poe, Tennessee Williams. Da, Lora este scriitoare şi, până la urmă, asta este viaţa ei: o alternanţă între depresie şi exaltare. Între ele – o aparentă normalitate. Dar o “normalitate” petrecută deseori în clinici, printre medicamente cu nume exotice, perfuzii, electroşocuri. Clinica, dulcea clinică, este o casă cu multe camere – goale, însă. Mama a dus-o acolo. Mama mi-a întors spatele – crede Lora. Luca este singura mea legătură cu viaţa. Luca este un căţel. Împreună au un program strict.
Lora şi-ar dori să rescrie Biblia şi visează la sinucidere. Între timp, face şi sex, face şi shopping. Stedonul se asortează cu rochia Chanel. Ascultă Ceaikovski şi David Bowie. Este vulnerabilă, extrem de vulnerabilă, şi are o relaţie complicată, de o intensitate terifiantă cu mama sa. Dragoste şi ură. Bipolaritate. Când mama dispare, rămâne doar Dumnezeu, cu care are, însă, o altă răfuială personală… În cele din urmă, mântuirea îi va veni prin scris. Deloc patetic, personajul Lorei are mult umor, adesea virând spre grotesc. Este înduioşătoare în nevoia sa infinită de iubire. O nevoie bidirecţională. Dar este deopotrivă cinică şi crudă uneori.
Cerasela Iosifescu e arc întins, strună vibrândă. Oscilând între extremele şi obsesiile Lorei, actriţa îşi dozează remarcabil forţele, îşi gradează mijloacele, schimbă cu naturaleţe registrele. Timp de o oră, asistăm la frământările şi tremurul Lorei. Fără patetism. Cu luciditate. Traseul fizic al personajului începe din micul balcon al spaţiului (moderna Sală Mare – ARCUB Gabroveni), continuă printre spectatorii din sală şi avansează spre scenă. Acolo, între catwalk şi ecranul de proiecţie din fundal, se petrece viaţa sa: printre pastile supradimensionate, între cadă şi patul de spital, oglinda ca pol al sinelui şi roşii telefoane de sexy-line, legătura cu exteriorul.
Spectacolul Obsesii este unul necesar. Cine poate stabili clar unde începe dezechilibrul psihic şi unde se termină cretivitatea? Un Van Gogh perfect însănătoşit nu ar mai fi pictat niciodată acea noapte înstelată. Transa, ca evadare din luciditate, a fost mii de ani apanajul celor care prevesteau viitorul, pentru că numai cel care iese din normalitate poate juca la cazinoul necunoscutului. Avem nevoie de aceste întrebări ca să putem descoperi graniţele artificiale impuse – de cutume, de morală, de prejudecăţi şi chiar de propriile nostre spaime – minţii care încearcă să ne vorbească despre chinurile ei. Graiul poate fi şocant, neinteligibil, dar câteodată poate rosti adevăruri pe care altfel ne temem să le credem. Poate că arta – în toate formele ei – va fi, la fel la ca în acest spectacol, cel mai bun translator.
ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti
“Obsesii” de Claudiu Sfirschi-Lăudat,
după texte de Margarita Karapanou
Regie: Yannis Paraskevopoulos
Scenografie: Lia Dogaru
Vizualuri: Vlad Lăzărescu
Cu: Cerasela Iosifescu
Foto: Daniel Cozma, Adi Bulboacă
Print