“Evenimentul zilei” faţă cu noua “piesă” a lui Hausvater

Nu fiţi atât de ipocriţi să mă faceţi să cred c-a fost cât pe ce să vă stingeţi de dorul meu în două săptămâni, că nu vă cred! Cum Doamne iartă-mă să duceţi lipsa unui tranca-fleanca expirat de secole, care pentru voi nu e o plăsmuire din mintea Marelui Will, ci un om în carne şi oase care vă stârneşte previzibilă închipuire?!  Şi dă-i, şi luptă: că Yorick ar fi conducătorul revistei – deh, cei care cred una ca asta n-au nici mintea cocoşului, pe onoarea mea! – că bufonul care dă cu gura şi nu scoate orori ar fi nu ştiu ce regizor, dramaturg… De ce-o fi zicând geniul care m-a inventat că mintea omului e infinită, când eu văd de secole că e nu finită, ci foarte finită?!

Că am răsfoit gazetele cu setea dependentului care nu ştie că e dependent nu e greu să bănuiţi. Secetă săptămâna asta, în plină iarnă cu zăpadă şi spectacole adormite, cu teatre care-şi aşteaptă artiştii să se întoarcă dn vacanţă. Îmi frec mâinile de încântare de sine că nu mi-a scăpat un articol din „Evenimentul zilei” despre un spectacol pe care n-am apucat să-l văd, e drept, aşa că am încercat să desluşesc cam despre ce e vorba din ce au scris alţii, scârţa-scârţa pe hârtie pe la ziare, care copiază ce scriu sau zic alţii fără să apeleze la mintea proprie nici cât negru sub unghie. De când cu aşa-zisa critică jurnalistică, o struţo-cămilă îngâmfată ca orice fiinţă inteligentă (hai să vă zic că asta e o antifrază prin parafrază, că, altfel, mă luaţi în serios şi vă ostoiţi ca văcaru’ pe sat), începe omu’ să aibă reprezentări abracadabrante despre spectacolele care atrag atenţia gazetarilor fără pregătire…

Bref, despre ce e vorba? Despre cum e prezentat noul spectacol „Julius Cezar”, după William Shakespeare, regizat de Alexander Hausvater la Naţionalul timişorean. Ce aflăm noi din pagina pe această temă tipărită în „Evenimentul zilei” (http://www.evz.ro/detalii/stiri/iulius-caesar-piesa-la-care-aplauzele-sunt-interzise-916854.html) marţi, după Crăciun? Autoarea o dă din titlu – îngăduită fie-mi exprimarea – ca mai toţi gazetarii. Titlul să atragă, că la conţinut mai vedem noi. Titlul ne spune că la această „piesă” aplauzele sunt interzise. Şi dă-i, şi luptă în plin deşert al minţii, preţ de câteva mii de semne. Iată, fac un gest de generozitate şi-i spun doamnei Georgeta Petrovici, că la spectacol sunt interzise aplauzele, nu la piesă! Că ce se vede pe scenă se numeşte spectacol, piesa e altceva. Cine merge la teatru vede spectacole, nu piese. Deh, nimicuri de cârcotaş, doar mă ştiţi deja ca pe propriile buzunare.

Oricum, îmi e limpede ca apa Ozanei cea frumos curgătoare că autoarea n-are habar de spectacolul lui Hausvater sau, mă rog, de piesa lui, cum îi spune ea constant şi cu convingere. Articolul este de o incoerenţă şi de o incompetenţă care m-au înveselit cu adevărat în mohorala care m-a cuprins la sfârşit de an. Autoarea combină informaţia cu opinia la mâna a doua şi încropeşte un text de cotidian care te face să te simţi mai neghiob decât eşti în realitate. Cică Naţionalul timişorean a încheiat anul „fulminant”! De ce, Doamne iartă-mă? Iar „piesa” e „marca Hausvater”, nu „marca Shakespeare”!

Atâtica. După care, hodoronc-tronc, urmează o declaraţie. A cui credeţi? Poate e regizorului, cum ar fi fost logic şi firesc! Doamne fereşte! Urmează o declaraţie a secretarului literar al teatrului! De unde şi până unde, vă întrebaţi? Şi eu mă întreb. N-are nici o treabă opinia secretarului în textul cu pricina, normal. Şi, oricum, secretarul face PR şi marketing din vorbe clişeistice (spectacol-eveniment care pune întrebări şi somează o atitudine!). Comunicatul de presă, bată-l vina! Declaraţia buclucaşă apare în mai toate articolele scrise pe pârdalnicul de internet. Prin urmare, cherchez la femme.

După care, indicii preţioase despre spectacol ne dă autoarea: e vorba despre o „manieră avangardistă” (nu se explică sau sugerează de ce), iar „viziunea regizorului e plină de simboluri”… Asta va să zică, neicuşorule, că e vorba despre o viziune regizorală care apelează la simbolistica scenică? mă întreb eu, total depăşit de situaţie. Dar răsturnare de situaţie. Cugetând eu ca netotul, citesc următorul paragraf, care se prespune că ilustrează o afirmaţie imediat anterioară, şi văd că Hausvater spune că „un artist nu se gândeşte la simboluri”! Adicătelea, cum vine asta! Cine ce vrea să spună în acest articol?

Simplu ca „bună ziua”! Până acum, am priceput tot! Mi-am făcut o idee despre „piesă”, ce să mai! Şi Georgeta Petrovici ne mai informează doar că la final spectatorii sunt rugaţi să nu aplaude, dintr-o convingere – nu tocmai convingătoare – a regizorului. Restul e tăcere.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.