“Monştri sacri” şi “generaţii de aur”

Polemicile şi luptele dintre generaţii există de când lumea şi pământul şi nu-i în ele nici o noutate. Iar într-o lume precum cea a teatrului, unde numele şi renumele se fac şi se desfac de obicei sub imperiul lui „aici şi acum”, tocmai pentru că sunt dictate de condiţia artei numite a inefabilului, e cu atât mai firesc să existe. Spectacolele mor, se sting şi odată cu ele rolurile şi actorii trec în uitare. Iar fenomenul care se petrece e cu dublu tăiş. Pe de o parte, vedetele de altă dată sunt cu desăvârşire uitate sau mai trăiesc doar în istorii de specialitate, ori, în cazul trecutului mai recent, în amintiri. Iar pe de altă parte, există tendinţa de a fi transformate în „monştri sacri” (un termen aproape nefericit pe care presa noastră culturală îl foloseşte cu asupra de măsură, transformându-l în loc comun şi-n limbă de lemn).

Aşa se face că s-a creat, mai ales în anii din urmă, atât în rândul publicului (de specialitate sau nu), cât şi printre oamenii din interiorul teatrului, un curent de opinie prin care generaţiile sunt împărţite şi tranşate aproape nenuanţat: „generaţia de aur” şi „cei de acum”. Am avut multe discuţii şi dispute pe această temă şi de aceea, cu ceva timp în urmă am plasat o întrebare pe site. „Credeţi că generaţia de tineri absolvenţi de teatru este la fel de talentată ca aşa-numita <Generaţie de aur>”? Răspunsurile cititorilor noştri echilibrează în mod vizibil balanţa. Aproximativ 75 la sută dintre cei care au votat spun că „Da”, tinerii absolvenţi de teatru sunt la fel de talentaţi. (E-adevărat că nu cunoaştem vârsta votanţilor şi ar fi un elemnt important.) Aşadar, concluzia ar fi că nu există nici o prăpastie între generaţii… Şi, ca să folosesc termenul preauzitat, „monştri sacri” sunt şi printre actorii tineri. Cu ceva vreme în urmă, într-un interviu pe care Ioana Anastasia Anton l-a acordat revistei noastre, spunea răspicat că „şi noi suntem generaţia de aur”. Iar Marius Manole declara acelaşi lucru.

Dar nu despre o generaţie mai „de aur” ca alta vreau să vorbesc, pentru că valorizările de acest gen creează de multe ori idoli falşi, ci despre problemele concrete care au dus şi duc, poate, la această prăpastie săpată artificial în teatrul românesc actual, cu precădere în rândul publicului (cozile la bilete la un spectacol sau altul sunt o dovadă…). Desigur că apartenenţa la un grup şi la un moment important al istoriei conferă valoare, desigur că e nevoie de confirmările timpului şi ale publicurilor, desigur că există dintotdeauna tendinţa de a valoriza trecutul şi a minimaliza prezentul etc. etc. Dar contextele sunt de multe ori mai importante decât valoarea, şi timpul a dovedit-o.

Nu-mi propun neapărat o apologie a tinerei generaţii de actori şi regizori, pentru că nu cred că au nevoie de aşa ceva, ci propun doar o discuţie despre contextele de care spuneam, ca un răspuns dat unor cunoştinţe amatoare de teatru, care-mi spuneau: „Da, măi, dar nu mai e ca altă dată când toţi erau buni, numai unul şi-unul. Acum mai apare câte unul, din când în când, nu mai e o generaţie întreagă senzaţională.” Şi aici intervin problemele concrete… Atunci erau 4-5 locuri la actorie, acum sunt 40… eventual într-o singură clasă, plus facultăţi particulare. Atunci cei 4-5 actori erau angajaţi imediat în teatre, acum se luptă fiecare şi uneori durează ani întregi până reuşesc să urce pe o scenă. Hazardul şi norocul sunt doi factori mult mai importanţi. Atunci televiziunea, atâta cât era, îi folosea tot pe cei 4-5 actori pe care-i impunea rapid, iar cinematografia asemenea. Acum din cele câteva sute de absolvenţi pe an puţini sunt cei care pătrund în aceste lumi (iar în televiziuni „vedetele” se impun pe alte criterii). Şi totuşi, dintre ei, răsar în fiecare an cel puţin 4-5 actori talentaţi, adesea mult mai mulţi. Numai că, pentru un motiv sau altul, nu mai sunt percepuţi ca „o generaţie”…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.