Se dărâmă o lume şi pe ruinele ei se ridică o alta. Cei vechi pierd în beneficiul celor noi. Dezechilibrul este tranzitoriu, iar victime cad doar cei cărora le lipseşte gena răului celui nou. Inadaptabilii la răul şi la urâtul care, la un moment dat, le invadează viaţa.
Despre acest joc pe care istoria îl reiterează periodic îşi propune să vorbească tânărul regizor Andrei Munteanu, punând în scenă “Blazonul”, o piesă scrisă de unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă idiş, Shalom Ash – născut în Polonia în 1880, devenit în 1920 cetăţean american, reîntors (de dor) în Europa, plecând, în 1938, din nou spre America şi stabilindu-se, în 1956, doar cu un an înainte să moară, într-un oraş de lângă Tel Aviv.
Mă bucur că regizorul nu a căzut în plasa actualizării în propriul timp a unui text care, trebuie să recunoaştem, se preta cu generozitate unei astfel de lecturi, ci a făcut recurs la paradigma cehoviană în care se desfăşoară personajele lui Shalom Ash. Familia Groisglik face parte din lumea veche, în care fiecare obiect îşi cântărea valoarea nu în bani, ci în sentimente, iar acum şi-o cântăreşte doar în amintiri – decorul imaginat de Adrian Damian augmentează dimensiunea simbolică a semnului teatral construit cu acribie de Andrei Munteanu, în timp ce costumele Anei Cântăbine creează pentru spectator o punte mai degrabă culturală decât temporală. În casa lui Groisglik, în planul apropiat, subordonând toate celelalte elemente – de la personaje la decor –, o imensă, ireală, pânză de păianjen ascunde-protejează marele candelabru care, odinioară, făcuse să strălucească blazonul familiei. Viaţa de acum se desfăşoară însă în spaţiul dintre pânza de păianjen şi portretele aflate pe peretele din planul cel mai îndepărtat, chipuri ale celor care mai trăiesc doar în amintiri sau în vorbele fără şir ale unei biete copile. Dar, ceea ce era de aşteptat se şi întâmplă. Realitatea cea nouă se instaurează în acestă casă o dată cu apariţia Rozei şi a familiei Gurkiher. Pentru aceştia, oamenii sunt şi ei obiecte, obiecte care se cântăresc în bani. Bani. Cu bani va fi cumpărată strălucirea candelabrului, reaprins pentru a lumina pereţii goliţi de amintiri, pe care îşi caută locul câteva mâzgăleli fără sens. Pentru Leon Groisglik – nadă pentru lumea cea nouă, nod, legătură cu ea – există doar o singură monedă de schimb. Împlinirea eternului vis cehovian: plecarea din locurile natale, drumul fără întoarcere într-acolo unde bate inima civilizaţiei. Dar visul Rozei nu se poate împlini decât aici: visul Rozei este numele Groisglik, casa Groisglik, blazonul. Oferă la schimb o cuşcă de aur deghizată în pat cu baldachin. Nadă pentru lumea cea nouă, nod, legătură cu ea, lui Leon Groisglik nu-i mai rămâne în final decât să devină şi victimă a ei.
Spectacolul lui Andrei Munteanu are marea calitate de a pune în pagină o problematică de acută actualitate, dar fără să cadă vreo clipă din zona arhetipală în care şi-a conceput discursul spectacular. Iar la reuşită concură întreaga echipă, cu menţiune specială pentru actorii Nicolae Călugăriţa şi Mirela Nicolau.
Ca reprezentant al tinerei generaţii, Andrei Munteanu este unul dintre mai rarii regizori cu un background cultural de anvergură, ceea ce îi dă un plus considerabil de mobilitate în oricare dintre spaţiile de manifestare pe care şi le-ar alege. Şi, iată, chiar din 10 ianuarie 2012 va începe să lucreze la teatrul Arena di Verona unde este invitat de directorul artistic să monteze opera “Flautul fermecat” de Mozart.
Print