George Banu: „Cehov nu mai e prizonierul nimănui”

Este profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle, Paris, este unul dintre cei mai reputaţi teatrologi ai vremii noastre şi cărţile lui sunt cunoscute în lumea întreagă. George Banu şi întâlnirea lui lumea lui Cehov… O poveste care a început la librăria din colţ în Buzău şi continuă acum la Paris sau la Londra, în lumea largă…

Cât de importantă a fost întâlnirea cu Cehov (cu scriitura lui, cu montările după textele lui) în viaţa dumneavoastră şi în cea de critic de teatru?

Mic fiind, la Buzău, am descoperit la librăria din colţ un volum tare frumos cu piesele lui Cehov. Nu aveam bani să-l cumpăr şi librarul mi l-a împrumutat. Fiind foarte mândru de caligrafia lizibilă a bunicului meu l-am rugat să-mi copieze Pescăruşul… după câteva zile a capitulat şi mi-a cumpărat cartea pe care am citit-o împreună. Cu voce tare. Ani de zile am păstrat paginile manuscrise ale Pescăruşului transcrise de bunic. Nu le mai am, dar amintirea e intactă.

Mult mai târziu, la sfârşitul anilor ’60, a intervenit Livada lui Pintilie – o întâlnire cu melancolia atunci, când încă tânăr fiind, presimţeam deja întunericul funestelor «teze ceauşiste din iunie» care, într-un fel, sunt la originea plecării din ţară a atâtor artişti şi intelectuali. Cu Livada lui Pintilie, speranţele noastre se destrămau ca un fum lejer şi subtil. Şi, apoi, cum să uit «lanul de grâu» în care Clody Bertola / Liubov îşi revizita viaţa cu un presentiment beckettian a cărui intuiţie Pintilie, primul a avut-o. Şi momentul acela de graţie de la sfârşitul actului I când Varia/Cătălina Pintilie îi scotea lent şi tandru ciorapii Aniei… picioarele goale, freamat subtil erotic în universul de cristal al Livezii! Mai târziu, la Paris, Pescăruşul, tot al lui Pintilie, împlânta pe platou, crud şi oniric, mica scenă a lui Kostia, amintire ambiguă de fericire şi traumă. Atunci am înţeles cât de adânc «teatrul» e înscris şi în mine ca o rană deschisă a cărei seducţie şi repulsie o resimt de ani de zile. De Kostia şi «teatrul» lui nu m-am despărţit chiar dacă am încercat. Un destin! Şi cum să nu-mi amintesc fulgii de zăpadă care cădeau lent,  imagine angelică, paradisiacă, în clipa abandonului lui Trigorin. O înfrângere elegiacă! Pintilie vorbea despre el însuşi, despre puterea femeilor asupra bărbaţilor, despre capitulare?  Acest «pescăruş»  mi-a pecetluit memoria pusă sub semnul aceluiaşi drum ce duce de la alb la negru, drumul doliului inevitabil, drumul pe care-l scriem trăindu-ne clipele pe fond de  referinţă la o speranţa perpetuu prezervata: «teatrul». Pentru mine şi prietenii mei, acum el începe să se întunece.

Livada lui Strehler în anii ’70  a marcat descoperirea unui Cehov în alb, vis al copilăriei ce persistă până în clipa în care totul se scufundă: pierderea Livezii devenea acolo sinonimă cu pierderea copilăriei. Din viteza Livezii lui Brook mi-a rămas convingerea ce-şi revela pertinenţa chiar în zilele acestea: eşecul unei presimţite înfrângeri liberează. Ştim că vom pierde, întârziem sentinţa, dar când intervine, cum spune Gaev, «ne simţim mai uşori». De la această concluzie Brook a plecat. Şi azi îi descopăr justeţea. Din „Livada” lui Harag, pe care n-am văzut-o, păstrez în amintire celebra imagine a «tunelului», tunelul timpului, al morţii. În Livada, dincolo de proprietatea pierdută, Cehov vorbeşte despre sfârşit. E ceea ce, pe patul de moarte, a pus în scena Harag. Dublu testament reunit pe scena de la Târgu Mures.

Am scris o carte despre Livezile mele, ale lui Langhoff, Stein, Zadek, o aştept acuma pe cea a lui Felix Alexa! De Livada nu te poţi despărţi.

Un enorm şoc l-a reprezentat Partitura neterminată pentru pianina mecanică, filmul lui Mihalkov, care descoperea ferocele «grotesc» cehovian… Acelaşi spirit îl regăseam într-un spectacol cu Vania al lui Ivan Helmer. Cum să nu-mi amintesc imaginea lui Vania/Strengaru, gras şi ridicol cu un buchet de trandafiri galbeni, tomnatici, în mână pentru a-l oferi Elenei pe care o descoperă în braţele lui Astrov ? Tristeţea deriziunii. Au urmat celebrele Trei surori ale lui Otomar Krejca, spectacol a cărei teribilă disperare integra accentele dramatice ale marilor texte americane din anii ‘6O şi anunţa înfrângerea speranţelor din Praga ’68. Care mai putea fi «Moscova» noastră?

Pescăruşi, Livezi, dar Vania era mereu absent până când a venit Andrei Şerban. În spectacolul său se regăseau reunite simbolismul şi realismul lui Cehov. Dar dincolo de această alianţă rar împlinită, drama personajelor se înscria în spaţiul teatrului, ele se îngemănau şi, de acolo, din întuneric, mulţi dintre noi, se simţeau chinuitor implicaţi. Nu era vorba doar de o subtilă soluţie scenografică, ci, mult mai mult, de o invitaţie la recunoaşterea lucidă a convingerii lui Cehov: «trăim rău!». Drama lui Vania şi Astrov se juca nu în faţa noastră, căci noi ne găseam chiar în inima ei: cum să te disociezi? Şi cum să uiţi «shakespeariana» noapte de beţie unde Vania, în noroi, şi Astrov pe scenă, alături de noi, ne invită să constatăm împreună eşecul vieţii lor. A lor, a noastră?

Apoi au urmat Ivanov, Platonov, puşi în scena de Zadek, Chéreau, Thomas Ascher, Gotscheff… memoria mi-e plină de Cehov !

Cât şi cum rămâne Cehov contemporan cu noi?

E greu de «măsurat» proporţional. Rămâne, permanent, invitaţia de a vorbi simplu despre lucruri esenţiale, de a alia durerea cu umorul, de a fi pudic, dar şi sincer în viaţă. Cehov formulează şi încarnează o conduită de viaţă. Şi în ea mă recunosc, cu ea mă identific. Şi în prietenii mei o împărtăşesc. De aceea şi sunt prieten cu ei. Atitudinea «Cehov» e, pentru noi, un simptom de recunoaştere.

Cum se montează Cehov pe scenele din România? Şi cum se montează în străinătate?

Bine şi rău. Pasionant şi mediocru. Nici o diferenţă prealabilă nu mai există. Azi nici unde – doar în referinţele unor critici «întârziaţi» – referinţa obligatorie la Stanislavski ca model inatacabil nu mai funcţionează. Te poţi inspira deliberat, ca Stein mai demult sau Françon mai recent – dar Cehov nu mai e prizonierul nimănui, nici al Rusiei, nici al teatrului de Artă din Moscova  şi, pentru că astfel «liberat» el a devenit un bun comun al Europei, al lumii. Admirabilele Trei surori al lui Tompa ar fi putut fi montat la fel de bine la Cluj sau Stuttgart, la Copenhaga sau la Praga. «Îngerii» circulă fără frontiere şi azi Cehov aparţine tuturor! Totul depinde de adevărul întâlnirii cu el.

Dacă l-aţi întâlni pe Cehov, ce l-aţi întreba?

« Trăiesc bine?»

V-aţi dorit vreodată să beţi un ceai şi să staţi la poveşti cu unul dintre personajele lui Cehov? Sau să-i schimaţi vreunuia dintre ele destinul?

Nu, dar aş vrea să scriu o carte despre profesorul Serebreakov din Unchiul Vania în care acum, aproape de sfârşitul parcursului, mi-e tare teamă că mă recunosc. Îmi revine în minte o scenă la Bucureşti, cu o prietenă de atunci, Monica Săvulescu, ce cita opinia lui Vania despre pensionarul care i-a invadat casa: «a scris despre lucruri pe care cei de la universitate le ştiu cu toţii, iar pe ceilalţi oameni nu-i interesează ». Acest citat aproximativ s-a depus în mine şi acum revine cu insistenţă neliniştitoare. Am fost un Serebreakov? Mi-e teamă.

–