„Cineva are să vină” în mansardă

Introducere…

cinevaaresavinalamansarda

O seară dintr-o joi, la sfârşit de septembrie. Ajung la clubul La Scena, pe Calea Călăraşi, şi mă opresc în grădina unei case vechi, somptuoase, care îşi etalează aproape cu trufie patina timpului, mândră de epoca în care a strălucit, dar şi de vremurile care au lăsat-o cu urmele unei suferinţe nobile. Terasa e simplă, ceea ce pune în evidenţă şi mai bine spaţiul de bun-gust. Pe înserate, la cele câteva mese se află clienţi care nu urlă ca să se poată înţelege unul cu celălalt sau ca să-i audă ceilalţi, căci, lucru de mirare pentru un club din urbea lui Bucur, nu e muzică, nici măcar în surdină. Aşadar, oameni care vorbesc civilizat, fără să deranjeze. Tineri care îşi amintesc ce spectacole de teatru au mai văzut în cluburi, schimbă opinii despre ce nu trebuie să rateze şi discută relaxat în faţa unui pahar de vin, bere sau suc, despre câte-n lună şi în stele: teatru, criza, cum ne tai ăştia salariile, cum e în Franţa sau mai ştiu eu unde, ce drăguţ e în grădină etc. Prind din zbor replici spuse pe un ton jos, nederanjant, de genul „Ai văzut-o pe-aia (piesa – n.red.) de La Motoare? Nu? Trebuie s-o vezi!”, „Nu durează mult, aşa că după poate mai staţi la o bere”… Sunt oameni de toate felurile: studenţi trendy, în gaşcă, sau câte unul singuratic, cu capul pitit în monitorul unui laptop, oameni care afişează o eleganţă de birou, parcă desprinşi din paginile revistelor de profil, domni cu aer occidental, veniţi pentru piesa care se va juca în pod. Nimic strident, nimic neplăcut. Un aer de normalitate liniştitoare. Nu tu fiţe, nu tu mârlănii, nu tu gălăgie şi… nu tu preţuri mari!

Biletul pentru spectacol în cumpăr de la bar, după ce intru în restaurantul propriu-zis printr-o marchiză cum aveau casele de la începutul secolului şi descopăr un spaţiu elegant, aducător de tihnă, în care n-ai de ce să te temi c-o să tragă vecinul cu urechea la ce vorbeşti sau c-o să auzi, fără să ai nici un chef, ce spune X de la masa de alături. Dimpotrivă, un loc spaţios, care emană şi cere intimitate.

Ies şi urc pe o scară de lemn simplă la nivelul superior al terasei, unde stau câteva mese stinghere, la care poţi citi în voie, cărţi tipărite sau virtuale (au Internet wireless). De sus, în întuneric, la lumina slabă răspândită de becurile prinse de zid, care luminează ceva verdeaţă, farmecul urban devine cât se poate de concret. Parcă şi tramvaiul 16 şi zgomotele lui au ceva simpatic, fără îndoială poetic. Şi te simţi într-un alt oraş, unul mai darnic, oricum nu în Bucureştiul acela în care se află „La Scena” din punctul de vedere al geografiei reale. Nu în mahalaua de asistaţi sau parveniţi, dar nici în cartierul de blocuri noi, uniforme, cu apartamente la preţuri halucinante. Eşti mai aproape de spiritul străzii Mântuleasa, care începe chiar după colţ.

…şi cuprins, fără încheiere

cinevaaresavinalamansarda2

Cineva descuia uşa spre spaţiul de joc şi intrăm. Citesc un anunţ pe care scrie că jos se poate închiria un spaţiu de lucru, pentru un atelier sau laborator. Pe pereţi, ceva lucrări grafice. Ajungem în „sală”, care este, de fapt, o mansardă irezistibilă, spaţioasă, care nu are nevoie de nici o amenajare, de nici un accesoriu sau artificiu. Cărămida roşie nu dă greş niciodată. Iată un spaţiu minunat pentru experimente teatrale sau de altă natură şi, după umila mea părere, ideal pentru muzica de cameră. Când mă gândesc cum ar suna un violoncel acolo, mă apucă frisoanele…Un loc în care să se pot ţine ateliere, un loc în care n-ai cum să te simţi departe de ce se întâmplă pe scena pe care stai şi tu spectatorul.
În seara asta, sunt unul dintre cei nici treizeci de spectatori. Unii, evident, din breasla actoricească.

Şi începe spectacolul. Apoi, în mai puţin de o oră, se şi termină. Ce am văzut acest timp suspendat, cocoţată în mansardă? O variaţiune poetică şi cu umor pe tema „cineva are să tulbure liniştea noastră de îndrăgostiţi dornici să fie departe de toată lumea”. O situaţie Un text de Jon Fosse, greu de jucat, ca aproape orice piesă cu puţine personaje. În cazul nostru, este vorba despre un el, o ea şi un străin, interpretaţi de Ovidiu Usvat (care semnează şi regia), Claudia Croitoru (care semnează, de asemenea, scenografia şi muzica) şi Mihai Căpăţână. Toţi tocmai au terminat facultatea. Şi experimentează. Îşi caută vocea, mişcarea şi personajele pe care vor să le pună în lumină. Şi e evident că au într-adevăr chef să joace, să găsească echilibrul verosimil dintre partitura învăţată şi improvizaţia impusă de text, o temă care cere variaţiuni. Situaţia pe care se construieşte spectacolul este cât se poate de ofertantă pentru actori. El şi ea, nerăbdători să fie „singuri împreună”, izolaţi într-o casă de la malul mării, se trezesc că liniştea spaţiului mult visat nu este tocmai conform aşteptărilor, că realitatea visată nu corespunde realităţii…din viaţa concretă. Situaţia scenică mizează pe căile răsucite ale relaţiilor dintre oameni şi pe nenumăratele mişcări sufleteşti care le determină. Echilibrul stabil al cuplului devine brusc un echilibru fragil, căci încurcate sunt căile oamenilor… Necunoscutul tulbură ordinea lucrurilor, căci prezenţa lui nedorită într-o ficţiune comună aduce imprevizibilului, care este, de fapt, ingredientul principal al existenţei. Şi, ca atare, finalul este în coadă de peşte. Şi, prin urmare, imaginaţia spectatorului participă la ce se întâmplă pe scenă, căci de ea depinde totul…

Animaţi fiind, cum e şi firesc, de dorinţa de a demonstra ce pot şi ce ştiu, actorii mai sperie din când în când firescul, naturaleţea – regulă de bază, regulă universală a interpretării – care o ia la fugă şi cu greu se mai întoarce.

Una peste alta, plec după ce aplaud, nemulţumită că ceilalţi spectatori nu sunt mai generoşi. Şi mă gândesc că, de aici încolo, cineva are să (mai) vină în mansardă. Să deguste fapte artistice şi locuri care „te bagă la idei”.

Print

5 Comentarii

  1. Vlad Moromete 28/10/2009
  2. claudia 15/11/2009
  3. online 18/12/2009
  4. facebook mobile 24/09/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.