Yorick e în continuare mâhnit şi fără vlagă, sub cerul plumburiu al Bucureştilor, în vântul tăios care nu se hodineşte nici la început de martie, sub cerul apăsător, pe străzile în care nici zăpada nu e zăpadă, ci mâzgă sau de-a dreptul noroi. Aşa eram, dragii mei, şi anul trecut pe vremea asta, în aşteptarea primăverii care să-mi mai dea puţină putere, ca o alifie pe matusalemicele mele balamale, care tot scârţie, şi pe „tolba nesecată de ghiduşii” pe placul unora şi spre mânia hâtrilor care se iau mult prea în serios.
Şi să fiţi siguri ca mi-am chinuit ceva timp tărtăcuţa asta dogită de atâta eternitate înainte să mă hotărăsc să zgârii această nesfârşită hârtie virtuală pornind de la un text publicat pe www.cotidianul.ro, text care mi-a pus firava brumă de istenţime la încercare. De ce? Fiindcă sunt, cum ştiţi, un admirator al jurnaliştilor şi al criticilor care nu se sfiesc să-şi experime admiraţia… Acum însă nu pricep dacă este vorba despre o cronică „tradiţională” sau una tip PR, care abundă în ditirambi şi recurge la vocabularul de acum consacrat, atât de exaltat, că poţi crede că spectacolul cu pricina e o capodoperă autentică şi desăvârşirea întruchipată. Impresia asta m-a încercat încă de la titul „Maestrul Beligan şi nestăvilita-i energie” (http://www.cotidianul.ro/138699-Maestrul-Radu-Beligan-si-nestavilita-i-energie). Carevasăzică, ideea principală nu e calitatea spectacolului în sine, ci forţa lui Radu Beligan în calitate de regizor?
Avem, aşadar, „maestru”, „nestăvilit”, „cel mai longeviv actor sau regizor”, „excelenţă artistică”, „inteligenţă brici”, „cea mai bună calitate”, „spumoasă”, „scânteietoare”, „inspirat”, „perfect”, „indiscutabil”. Atunci, ce să mai spună un neisprăvit ca mine? Se sparie gândul, domnii mei, deci totul a fost spus despre acest spectacol – fără pereche, aidoma „Luceafărului poeziei româneşti”, nu-i aşa? Tare ar mai trebui să se veselească mintea mea faţă cu o asemenea podoabă, pe care poate c-o s-o văd la un moment dat! Tare ar mai trebui să-mi tresalte inima scârţâitoare şi tânjind după tinereţe! Sceptic cum sunt, nu mă paşte primejdia de a emite panseuri bombastice, dar nu pot să nu vă aduc aminte că, pentru a fi convingătoare (nu în sensul existent în marketing şi PR) admiraţia fără graniţe – simţământ nobil şi în sine admirabil, din ce în ce mai scump la vedere în „epoca ireverenţei” – are nevoie de puţină „carne” ca să fie trup adevărat, şi nu schelet. De fapt, are nevoie să reiasă de undeva, să fie efectul unei sau unor cauze, pe care cititorul să le poată detecta, pentru ca să desluşească ceva sărmanul… Altfel, admiraţia ditirambică îi stârneşte, ştiţi bine, suspiciunea. În epoca voastră, e suspect să admiri ceva necondiţionat – fără vreo rezervă, îndoială, nemulţumire, dezamăgire etc. Vocabularul de PR nu ajută obiectul admiraţiei, ci-l transformă în „client”. Pe de altă parte, client să fie, dar să n-o ştim şi noi… Că, dac-o ştim, apare suspiciunea.
Îngăduiţi-mi să fac o precizare (îmi calc pe inimă, căci mi se pare redundantă), fiindcă vă bănuiesc a fi suspicioşi (sîc!): Vă-nchipuiţi prea bine că nu pot decât să-l admir pe actorul Radu Beligan. Despre regizorul Radu Beligan nu mă pronunţ, că sunt în necunoştinţă de cauză. Dar nu socotesc că identităţii sale artistice îi face bine să stârnească – aproape pavlovian – un vocabular muzeistic. Să fie o chestiune de gândire în şabloane sau/şi de exprimare asemenea?
Şi “one more thing”, ca să zic aşa şi ca să nu mă dezmint: De ce să mă mai duc eu la spectacol, care e ceva ce n-a mai văzut Parisul, dacă articolul îmi spune şi cum se isprăveşte povestea, după ce-mi istoriseşte nu în linii mari, ci de-a fir a păr cine ce face, ce se întâmplă etc. Pre limba voastră, de la începutul mileniului III, se cheamă cumva “spoiler”?
Print