„Noi, creatorii, am ajuns astăzi în situaţia de a ne apăra opera”

Se poate să nu-i ştiţi chipul, pentru că Adriana Grand  nu apare “în linia întâi a scenei”, dar cu siguranţă aţi “vizitat” de multe ori lumile create de ea. Este unul dintre scenografii în ale căror spaţii pătrunzi cu timiditate, cu spaimă uneori, alteori fascinat. Despre întâlnirea ei, în viaţă şi în teatru, cu regizorul Victor Ioan Frunză, despre teatru şi despre ea însăşi am stat de vorbă într-o după-amiază, în Bucureştiul vechi, când am răpit-o de la repetiţia cu „Lecţia” şi „Cântăreaţa cheală” de la Teatrul de Comedie. Trecuse doar o zi de când împlinise 50 de ani…

dsc_0669-01_320x225Ce-ţi doreai să te faci când erai mică?

Îmi spuneau părinţii că eu pe la trei ani desenam. Mi-aduc aminte că noi, eu şi surorile mele, aveam voie să desenăm pe pereţi. Ne lăsau să desenăm cu creioane colorate, dar când făceau curat ne puneau să curăţăm noi peretele. Asta era condiţia. Eu ţin minte nu atât că desenam pe pereţi, cât, mai mult, că ştergeam cu guma. Nu s-a pus problema niciodată să fac altceva. Sigur, când eram mică nu pronunţam cuvântul „grafician”, că nu-l ştiam… Eu spuneam c-o să desenez. Povestea cu teatrul mi s-a înghesuit în viaţă… Am o reţinere în existenţa mea legată de această meserie pe care am practicat-o nu neapărat împotriva voinţei mele, dar nu prin opţiunea mea.

Dar cum s-a întâmplat?

M-am întâlnit cu Victor la Oradea, unde eu eram grafician în teatru. Am terminat grafica publicitară la Cluj şi acolo am prins repartiţie. Singurul post cât de cât a fost cel de la Casa de cultură din Oradea. Ce făcea un grafician la Casa de cultură nu ştia nimeni şi nici nu s-a aflat vreodată… Am ajuns la Oradea cu bagajul şi pur şi simplu m-am prezentat la Consiliul Culturii să-mi spună unde mi-e postul. Şi au intrat cu toţii într-o vrie pentru că ei nu aveau nici un post. I-am ameninţat că mă duc la partid dacă nu-mi dau postul, culmea, eu nefiind membru de partid… Au schimbat priviri între ei şi m-au scos pe hol şi am văzut că au început să dea telefoane. Şi unde au sunat?! La teatru… Unde era un post liber, de pictor executant. Aşa am ajuns la teatru, printr-o întâmplare. Acolo am început să fac şi fotografii, executam lucrările colegilor la pictură, scriam panouri, făceam afişe… Aşa m-am cunoscut cu Victor care era regizor acolo. Înaintea unui festival de teatru scurt – celebrul festival de teatru scurt de la Oradea – Victor a rămas fără scenograf. Eu aveam o expoziţie de grafică. Iar galeria de artă era lângă teatru. El m-a văzut acolo, înrămându-mi lucrările. A venit, s-a uitat şi a zis: „Vai, ce lucrări frumoase, dar tu de ce eşti la pictură, de ce nu faci o facultate?”. Zic „Păi am terminat…” Şi atunci mi-a spus să vin să lucrăm împreună că a rămas fără scenograf. Şi am făcut „Apa” de Dumitru Solomon. Eu habar n-aveam de nimic. Şi am luat şi premiu de scenografie, şi premiu de spectacol… Pe urmă i-a cerut directorului să mă treacă pe un post de scenograf. Aşa am fost atrasă cumva în vârtejul ăsta, pe urmă ne-am şi căsătorit…

img_3251_320x224Care e lucrul cel mai important în care crezi?

Am o oarecare naivitate care nu mi-a trecut, din păcate, nici la vârsta asta… Aş spune nişte vorbe mari acum să zic că eu cred că totuşi arta are un efect asupra existenţei noastre… Şi deşi ştiu că suntem un punct într-un ocean şi suntem la marginea societăţii, în sensul bun, eu cred că fără artă am fi mult mai răi. Cred că e singurul lucru care mai ţine lumea în echilibru un pic.

Cât de liberă te simţi în teatru şi în scenografia de teatru?

Relativ liberă. Am un sentiment de nelibertate, care mi s-a accentuat în ultimii ani. În teatru totul e mediat. Tu eşti undeva la capătul unui şir. Se alege un text pe care nu-l alegi tu, sunt nişte opţiuni care nu sunt ale tale, ăsta e lucrul care mă nemulţumeşte la existenţa mea. Eu sunt genul independent şi totuşi teatrul m-a învăţat un pic de umilinţă…

Sunteţi cunoscuţi ca un cuplu de creatori. Cum lucrati împreună şi cum lucrezi cu alţi regizori?

E un lucru care pe noi ne supără, faptul că suntem priviţi ca un cuplu de creatori. Ăsta e şi motivul pentru care, cât s-a putut, eu am încercat să mai lucrez şi cu alţi regizori. Au fost şi cazuri când nu m-am simţit bine, dar n-am vrut să părăsesc proiectul pentru că am vrut să dovedesc că fiecare îşi are creaţia lui… Victor nu lucrează şi cu alţi scenografi, deşi a încercat… E foarte pretenţios, cere foarte mult şi e foarte greu să găsească pe cineva care să se dedice total unui spectacol. Dar noi suntem doi oameni foarte diferiţi. Faptul că reuşim să creăm ceva împreună ţine de specificul teatrului…

img_3256_201x320Dar vă regăsiţi…

Probabil că i se datorează mult lui Victor. La urma urmei el a văzut în mine o posibilitate în domeniul scenografiei. Mie nu mi-ar fi trecut, poate, prin gând niciodată. Dacă plecam de la teatrul din Oradea sunt convinsă că destinul meu lua altă întorsătură.

Tu faci o lume pentru personajele lui sau el construieşte personaje pentru lumea ta?

Cu Victor lucrez puţin altfel. Uneori s-a întâmplat să construim din două părţi. Întotdeauna regizorul dă stilul unui spectacol. Deşi sunt un creator care s-ar vrea independent, cred că într-un spectacol creatorul principal e regizorul. Un scenograf nu poate impune stilul unui spectacol. Atunci înseamnă că e ceva în neregulă acolo. Până la urmă abilitatea regizorului – dacă o are – este de a îmbina aceste componente până la topirea lor totală. În momentul în care ele nu sunt înglobate ca atare – cum frumos spun unii colegi critici de-ai dvs, că scenografia a fost excepţională, dar spectacolul prost – e posibil să fi fost o greşeală a regizorului.

Care a fost prima mare dezamăgire legată de teatru?

Cea legată de oameni. N-am alte dezamăgiri. Sistemul nu-i mai rău ca în alte părţi. Cea mai mare problemă, chiar şi înainte de 89, a fost laşitatea şi nesolidaritatea oamenilor de teatru şi a artiştilor în general.

E un sentiment general că de fapt eşti singur. Teatrul n-ar fi ajuns cum e dacă oamenii de teatru erau solidari. S-a îngăduit foarte multă impostură. Tot ce s-a întâmplat cu teatrul s-a întâmplat din interior spre exterior. Nimeni n-a făcut nici un rău teatrului din afară. Tot ce nu funcţionează nu e consecinţa unui act exterior.

img_3257_320x256Ce te deranjează cel mai tare la lumea noastră teatrală?

O anumită ipocrizie. Oamenii de teatru se plâng tot timpul că teatrul este în criză, merge prost, nu avem bani… nu mai ai cu cine să lucrezi… E-adevărat că tehnicieni nu prea mai sunt, dar actori sunt. Nu este adevărat că au dispărut marii actori. Marii actori se fac. Marii actori care acum au început să apună sau să dispară au fost şi ei nişte băieţi odată… care au avut norocul să-i vadă cineva. Până la urmă şi Ştefan Iordache a fost un tânăr pe care l-a văzut un regizor, odată… Toţi au fost cândva nişte începători.

Ipocrizia mă nemulţumeşte. Artiştii sunt în general revoluţionari de cafenea, asta se ştie. Marile revolte au loc în cafeneaua teatrului, unde ne plângem că n-avem bani să facem spectacole etc. Şi în timpul când noi ne plângem, sunt nişte oameni care pun mâna pe aceste instituţii. Nu vorbesc de o acţiune organizată. Dar sunt oameni abili, unii proveniţi dintre noi, care simt că teatrele sunt nişte locuri foarte bune, nişte mici moşii, nu? Şi din neatenţia asta şi nesolidaritatea artiştilor, instituţie după instituţie se transformă într-o mică feudă. Şi în provincie chiar mai accentuat. Pe urmă aceiaşi artişti sunt nemulţumiţi de ce se întâmplă în teatrul respectiv, dar în continuare revolta lor se consumă în cafenea… Nu-i în criză teatrul. Din ce punct de vedere criză? Al subiectelor?! Al creatorilor?!

Dacă ai avea o funcţie de conducere ce ai schimba ca să faci să funcţioneze mai bine teatrul românesc?

Dacă printr-un absurd absolut aş fi directorul direcţiei teatre, dar care să cuprindă toate teatrele… (Nu al UNITER-ului. Uniter-ul este o fundaţie, o organizaţie – haha – „nonprofit” şi care din motivele înşirate mai înainte controlează toată viaţa teatrală. Bravo lor! La construirea acestei organizaţii am lucrat din greu în anii ’90!). Aşadar, cred că mi-aş pierde o bună parte din primele luni făcând o analiză foarte serioasă. M-aş deplasa personal în toate teatrele şi aş analiza caz după caz pentru că eu nu cred că există o problemă generală a teatrelor. Poate că există aceleaşi legi, generale, dar problemele sunt diferite… Teatrele sunt diferite…

Tu, ca structură, de ce tip de text te simţi mai aproape?

Cred că am o latură poetică, ce, din păcate, se aplică pe o meserie foarte practică… Sunt atrasă de teatrul realist. Şi îmi place foarte mult să lucrez operă. Şi îmi mai place un gen care la noi nu se poate practica. Cabaretul. Cabaretul politic. Îmi plac musicalurile, exprimarea cu muzică, vers şi vorbe mi se pare una dintre cele mai puternice şi surprinzătoare forme. Mi-aş dori să fac musicaluri. Îmi place comedia foarte mult, textele absurde, pentru că ştiu că ele trebuie făcute realist. Asta am învăţat făcând Ionesco, că te provoacă exact pentru că trebuie să te fereşti de lucrurile absurde şi forţate. Asta e frumuseţea. Jucând într-un spaţiu realist, absurdul rezidă din acest realism. E o greşeală să reprezinţi absurdul. Absurdul nu poate fi reprezentat ca atare. Marele pariu e acesta. Omul să se simtă confortabil că e ca-n realitate şi de fapt ceva din realitatea aceea nu mai e realitate.

Creezi ca şi cum teatrul ar fi oglinda lumii?

Teatrul e până la urmă o oglindă, dar cu proiecţie. Noi nu reprezentăm realitatea, ci o recitim. Luăm fragmente din realitate. Nu inventăm ceva nou. Este o oglindă a vremii, dar nu neapărat a vremurilor. Eu nu cred că teatrul poate să militeze şi să îndrepte vremurile. Scopul teatrului e cel de la începuturi. De a distra lumea şi prin distracţie să pună pe gânduri. Este cel mai seducător mod de a face pe un om să înveţe ceva. Nu cred că la teatru vin mulţi cu ideea de a se cultiva… Teatrul are un rol educativ implicit. Scopul este a distra, dar nu în sensul rău. Noi trebuie să facem ceva ca oamenii să se simtă bine două ore. Asta e frumuseţea. Că fiecare vine pentru ce vrea, găseşte ce vrea şi pleacă cu ce vrea.

img_5557_320x261Care e cea mai importantă întâlnire din viaţa ta şi din viaţa artistică?

Cu Victor. Este o întâlnire personală în primul rând. Faptul că ea a fost şi artistică este un noroc.

Ce simţi când ştii că lumea pe care ai creat-o dispare?

De-asta mă doare de multe ori că nu pictez sau nu fac altceva, pentru că ştiu că ceea ce creez se duce… Şi se duce foarte repede şi uneori pe nedrept uitat. Efemeritatea asta, un lucru care altminteri e frumos şi face ca această artă să fie atât de gustată, e şi dureroasă. E ca un ghimpe faptul că ştiu peste 50 de ani din tot ce-am creat rămân, din păcate, doar unele consemnări răutăcioase…. Din păcate, noi, creatorii, am ajuns astăzi în situaţia de a ne apăra opera de cei care o fixează strâmb şi deformat. A devenit mai mare lupta să o aperi decât s-o faci. De-asta mă preocupă s-o fixez în imagini. Un artist plastic are o şansă, oricât ar fi el de nedreptăţit. Ca peste o sută de ani să producă cuiva o bucurie. Noi nu avem şansa asta…

Dacă ar fi să ştergi un episod din viaţa ta…

Aş şterge momentul în care a murit mama. Dar să nu vorbim de dispariţiile fizice. Ar mai fi poate momentele în care am fost nedreaptă cu Victor…

Dar… aş şterge un moment foarte rău şi dureros, cel legat de Teatrul Maghiar din Timişoara, când am fost dată în judecată. Aş vrea să-l decupez şi din existenţa mea, totul… Din păcate am revenit în locul acela, într-un teatru care funcţiona exact acolo. Dar nu s-a stins nimic din ce-am simţit, pentru că acolo s-a întâmplat cea mai mare porcărie din lumea teatrală şi nu atât faptul în sine, cât ideea că deşi m-am adresat lumii teatrale, senatului Uniter, colegilor artişti, am fost nu refuzată… am fost ignorată. Cu colegii din breaslă, dacă se întâmplă un caz de nedreptate, eu în continuare voi fi solidară. Dar nu aştept nici o urmă de solidaritate din partea lor.

A fost un caz flagrant de încălcare a legii drepturilor de autor. Directorul era Demeter Andras. Opt luni de zile eu am fost în boxa acuzaţilor. Iar judecătorul, nu colegii mei, s-a ridicat şi a spus că un artist are dreptul să-şi apere opera, are dreptul şi obligaţia să-şi critice conducătorii, chiar dacă criticile formulate sunt nedrepte… Mi s-a dat o dreptate totală după opt luni. De atunci îmi aleg cu foarte mare grijă relaţiile din lumea teatrală…

Ai vreun regret?

O mie… Că am pierdut mult timp. Când îţi dai seama că au fost lucruri pe lângă care ai trecut, e întotdeauna mult prea târziu… Întotdeauna am vrut să mă exprim plenar, deplin, şi trăiesc cu sentimentul că n-am reuşit. Mi-ar fi plăcut să schimb nişte destine. Mi-ar fi plăcut să pot să fac acte caritabile, servicii de voluntariat. Deşi poate nu m-aş pricepe… N-am nici un regret că n-am copil. Nu ne-am dorit, că ştiam că nu-l puteam creşte cum trebuie. Şi sunt oameni meniţi unor astfel de lucruri şi alţii care nu sunt.

De ce ţi-e cel mai frică?

De mine însămi. De ce zace într-un om şi de ce nu pot să fac. Mi-e puţin teamă de bătrâneţe, de boală. Dar mai mult mi-e teamă de ce nu pot să fac eu, de limitele mele.

Dacă ar fi să alegi unul dintre decorurile tale şi să te muţi în el, care ar fi acela?

„Lecţia” de la Teatrul Maghiar din Timişoara. Era o sală de clasă, de la începutul secolului, iar spectatorii stăteau în bănci. La repetiţie, când au văzut băncile toţi, de la maşinişti până la actori, s-au aşezat repede în ele. Atunci mi-am dat seama că am crescut…

Mi-amintesc o întâmplare. A venit într-o seară la teatru un grup de oameni de afaceri. S-au aşezat un bănci. Era un moment mai lung până intra eleva. Unul dintre spectatori a făcut un ghemotoc dintr-o hârtiuţă pe care o avea în buzunar şi i-a aruncat-o altuia în faţă. Şi toţi spectatorii au început să arunce cu hârtii … A fost ceva minunat, pentru că oamenii ăia s-au descoperit copii.

A mai fost un decor pe care l-am iubit, la „Cruciada copiilor” la Teatrul Maghiar din Târgu Mureş şi care era de fapt o sală plină cu iarbă crescută mare, o aduceam de pe câmp şi care se tasa când treceau copiii…

Şi a fost decorul de la „Hamlet” din Teatrul Maghiar din Timişoara. Dar acolo a fost mai mult o mândrie personală că am reuşit să construiesc şina aia de cale ferată reală. Un cimitir într-un palat… Am acoperit cu pământ toată sala şi am avut 16 metri de cale ferată reală. Cu tot cu pietriş, macaz funcţional, cu vagoneţi şi cu o bicicletă de la începutul secolului.

Acasă, la Simeria, eu am locuit lângă cimitir care era lângă calea ferată. Şi pentru mine cimitirul e plasat lângă o cale ferată… Aceste amintiri acumulate au creat spaţiul acela. A fost un decor care-mi plăcea, dar nu ştiu dacă să locuiesc în el…

Deşi lucrezi cu imaginile… spune-mi o replică dintr-o piesă, care ţi s-a înfipt în gânduri.

Era o replică din „Faust”: „E sângele un straniu suc…” Şi-mi place în „Lecţia” când profesorul spune: „Cuvintele cad grele în urechile surzilor.”

Picturi realizate de Adriana Grand şi prezentate în cadrul expoziţiei “Îngeri industriali” de la Budapesta.

Print

3 Comentarii

  1. George Costin 01/02/2010
  2. Rica Venturiano 01/02/2010
  3. Szabó Enikő 03/02/2015

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.