10 motive pentru care să citeşti „Însemnări contradictorii”, de Valeriu Moisescu

1. Pentru că, regizor stilat şi pedagog flexibil fiind de câteva decenii, autorul expune încă din primele pagini ale cărţii, când descrie Parisul, de care e fascinat, o concluzie care pare la îndemâna oricui, dar nu este: „Există, fără îndoială, ca şi aiurea, tot atâta teatru în viaţă câtă viaţă există în teatru”.

2. Pentru că aceste însemnări povestesc despre spectacole de Peter Brook, despre actorie şi actori, despre regii şi regie din diverse ţări, despre lucruri pe care nu le mai poţi afla „pe viu”, ci numai prin intermediul altora.

3. Pentru a descoperi un principiu simplu, probat de realitate, care ar trebui să-i pună pe gânduri pe unii regizori de azi: „Nu vom putea convinge niciodată pe nimeni (sau vom convinge pe prea puţini) forţând originalitatea, ci doar prin forţa propriilor convingeri. Atâta vreme cât nu suntem convinşi de nimic, nu avem dreptul să aspirăm la a fi cât de cât convingători”. Etica actului teatral este o temă crucială în gândirea lui Valeriu Moisescu.

4. Pentru că are o puternică dimensiune aforistică, însă una care dovedeşte deschiderea gândirii regizorale a autorului: „Un spectacol de teatru ar trebui să aibă imprevizibilul unui meci de tenis” etc.

5. Pentru că autorul făcea, în 1982, o constatare care e valabilă şi azi, plasând-o sub următorul motto preluat din scrierile lui Jean Renoir: „Zeul fals, cel mai bine apărat în fortăreaţa lui, inamicul numărul unu, e clişeul. Prin clişeu înţeleg o imagine, o părere, o judecată care s-a substituit realităţii pe ascuns”.  Iată acum constatarea laconică, reprodusă în întregime: „Despre unele clişee ale teatrului contemporan, în genul Moşii – Tablă de materii, de I.L Caragiale). Manechine, zdrenţe, meloane, ligheane, picioare desculţe, busturi dezgolite, muzică folk, butoaie, lăzi de gunoaie, roţi de bicicletă, cutii de cobservă, proteze, cârje, stroboscop, songuri, salturi, sticle, borcane (zvârlite-n mormane), ghete scâlcite, dantele sfâşiate, frânghii, lanţuri, clopote, danţuri, lumânări aprinse, haine vechi, talcioc, demitizare, depsihologizare, depersonalizare, desensibilizare, depoetizare, violentare, Artaud, Freud, -ovski şi –escu, cioburi, umbrele, tromboane, fitile, ziare, hârţoage, rumeguş, apă, praf, noroi… criză teribilă, monşer!”.

6. Pentru paginile despre Caragiale, Ionesco şi rinocerizare, ca şi pentru însemnările despre comic.

7. Pentru paginile în care face o scurtă incursiune în trecutul Teatrului Bulandra şi pentru directeţea şi entuziasmul cu care apreciează creaţii scenice ale unor colegi, fără urmă de invidie profesională, care, se ştie, nu lipseşte deloc printre artişti. „Revizorul lui Lucian Pintilie”, scrie răspicat Valeriu Moisescu, „a fost cel mai extraordinar spectacol realizat până în prezent pe scena românească. El nu a fost un episod, ci un eveniment în adevăratul sens al cuvântului, a fost strigătul disperat al unei conştiinţe – semnalul de alarmă al unui mare artist”.

8. Pentru modestia cu care scrie despre propriile sale spectacole, asupra cărora nu se apleacă mai mult de o clipă şi în trecere.

9. Pentru a descoperi diferenţa dintre omul de teatru şi artist, în două definiţii cu alură aforistică, definiţii care trădează o înţelegere de extremă fineţe a teatrului. Cine va citi le va găsi!

10. Pentru că, citind întreaga carte, ai şansa să desluşeşti cu adevărat ultimul ei paragraf: „Se zice că Lessing s-ar fi exprimat o dată că, dacă Dumnezeu ar voi să-i dăruiască adevărul, el ar respinge un asemenea dar, preferând osteneala de a-l căuta el însuşi. Or, blestemul şi binecuvântarea artei noastre, la carul căreia ne-am înhămat de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, este de a parcurge un drum întortocheat, plin de dificultăţi şi contradicţii, către un pământ al făgăduinţei, către un teritoriu mirific, care nu există, de fapt, decât în mintea fiecăruia dintre noi”.

Valeriu Moisescu, „Însemnări contradictorii. File dintr-un jurnal teatral 1981-1999”, Editura Unitext, 1999

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.