1. Nu în primul rând pentru că Sindicatul Criticilor de Cinema din Franţa i-a decernat, în 2010, titlul de „Cea mai bună carte străină”, deşi nu este tocmai o distincţie de neglijat. Există destule cărţi extraordinare nepremiate, neluate în seamă sau uitate. „Bricabrac” este un extraordinar document de viaţă trăită în culisele teatrului şi apoi pe platoul de filmare. Lungă, aspră şi emoţionantă confesiune, întreruptă de pagini de jurnal de regie şi de însemnări frisonante, uneori cu ecouri din Sartre sau Papini, de cronici de spectacol şi de film care stau mărturie pentru ce înseamnă Lucian Pintilie în lumea spectacolului şi a filmului european. Este o carte care a găsit forma firească la începutul unui nou mileniu, un puzzle bogat, nesfârşit, din oamenii vii şi răposaţi, din mii de personaje din minunate locuri reale şi imaginare şi, mai ales, din infinite întrebări.
2. Pentru că nu este, de fapt, o carte despre film – „Bricabrac” e mult mai mult de atât. Şi încă un lucru, adesea uitat la noi: înainte de a deveni un important regizor de film, Pintilie a fost un extraordinar regizor de teatru. Ce a însemnat teatrul pentru el aflaţi cel mai bine din propriile lui mărturisiri.
3. Pentru că puteţi afla şi versiunea lui despre povestea interzicerii celebrului spectacol „Revizorul”, după Gogol, de la Teatrul Bulandra, în 1972. Şi pentru că veţi vedea subtilitatea unei conştiinţe, exigenţele – artistice, morale etc. – de la care nu se abate şi forţa credinţei (de unde suferinţa atroce) cu care a lucrat. Ce înseamnă arta pentru Pintilie ne spune o confesiune explicativă cum e aceasta: „Spectacolul Revizorul nu l-a interzis cenzura, ci artistul paranoic, copilul debil, obstinat, dar cel puţin pentru scurtă vreme clarvăzător. Descoperirea mea era că înţelesesem că un artist poate interzice operei sale să supravieţuiască mutilată şi castrată, pur şi simplu, dacă descoperă un anume mecanism. Mecanismul era următorul. Cenzura este neputincioasă, dacă un artist o avertizează că simpla atingere a operei o maculează şi o distruge (Don’t touch it). Această maculare distrugătoare săvârşindu-se însă, opera redobândeşte instantaneu o nouă viaţă, imacularea originară, de neatins de această dată, o dimensiune perenă şi legendară”. Citind cartea, o să înţelegeţi perfect de ce Pintilie n-a reuşit să monteze „Revizorul” la Comedia Franceză, unde-l invitase Antoine Vitez.
4. Pentru că puteţi citi ce au scris despre cele mai importante spectacole ale lui de la Paris Eugène Ionescu, Roland Barthes, Alain Robbe-Grillet, Alberto Moravia, Michel Piccoli etc.
5. Pentru că, văzând cum îşi priveşte ele însuşi faptele artistice, o să începeţi să desluşiţi de ce spune că „destinul nostru este destinul miturilor pentru care am optat”.
6. Pentru că veţi găsi în acest volum pagini înălţătoare, de un rafinament cum au numai artiştii de forţă, despre lumea şi Cehov, care se desface în paginile acestea ca nişte pânze de păianjen în mâinile unui filosof ce nu se detaşează de ele pentru a le descifra. Pentru că veţi citi despre „Pescăruşul” lui de la Théâtre de Ville şi despre „Trei surori”, spectacol de la acelaşi teatru parizian, dar şi despre „Livada de vişini”, creaţia sa de la Arena Stage din Washington.
7. Pentru că aflaţi cel mai bine şi cum a ajuns Pintilie regizor de film, cum îşi priveşte el însuşi devenirea şi cât de străin pare a fi de ipocrizie.
8. Pentru că veţi afla povestea filmului „Salonul nr. 6”, după Cehov, şi veţi citi cum a ajuns unul dintre cele mai bune pelicule din istoria filmului iugoslav, după ce proiectul a fost respins în România cu motivaţia „scenariu duşmănos”.
9. Pentru crunta autoironie cu care se priveşte, la sfârşitul carierei, ca şi la începutul ei, pentru o anumită neîndurare faţă de sine, pentru directeţea cu care-şi amendează greşelile şi pentru fermitatea şi sinceritatea cu care respinge adjective ca „genial”, cu care a fost adesea gratulat.
10. Nu în ultimul rând, pentru calităţile de scriitor care sclipesc discret, dar puternic, completându-i portretul din această carte valoroasă. Descrierile unor peisaje, mai ales ale celor din Italia, ale unor locuri şi lumini sau spetacole sunt demne de scriitorii de raftul întâi. Recomandare: Nu rataţi descrierea apusului dintr-o după-amiază a anului 1979, când s-a jucat la Festivalul de la Avignon, la Cloître des Célestins, Orestia lui Lucian Pintilie!
Lucian Pintilie, „Bricabrac”, Editura Humanitas, 2003
Print