1. Pentru că Alexandru Tatos, înainte de fi un regizor de film elitist din generaţia ’70, a fost regizor de teatru şi a montat câteva spectacole, printre care „Chiţimia”, la Teatrul Bulandra. Prezenţa lui în teatru nu s-a ridicat la însemnătatea operei teatrale a lui Lucian Pintilie (care, de altfel, îi face un portret la sfârşitul volumului, în loc de postfaţă), fiind mai degrabă începutul unui drum care a cotit-o repede.
2. Pentru că autorul acestor însemnări febrile, care stau sub semnul spaimei, căci spaima obsesivă n-a dispărut nicio clipă din viaţa lui, este unul dintre acei oameni cărora destinul le-a jucat o festă aproape neverosimilă, demnă de o piesă de teatru: Alexandru Tatos, care s-a afirmat în anii în care nu se trăia, ci doar se supravieţuia, oricum cu mari eforturi, în România comunistă, n-a apucat să simtă gustul libertăţii: a murit pe 31 ianuarie 1990.
3. Pentru că este un document necenzurat, păstrat în sertar, şi scos la lumina tare a zilei, atunci când libertatea a îngăduit un gest firesc, un jurnal autentic, netrucat stilistic, cu însemnări aşternute adesea când se crapă de ziuă, cu gândul la proiecte, mai ales cinematografice, şi permanent în spiritul unui crud exerciţiu de imaginaţie, care nu face decât să sublineze absurdul prezentului: „Ce-ar fi, dacă…” – Ce-ar fi dacă-mi vor aproba filmul? Ce-ar fi dacă soldatul Diaconu Mircea va primi permisie ca să joace în filmul meu? Ce-ar fi să mi se aprobe paşaportul? etc. Din fericire, retorica esopică lipseşte din confesiunile artistului. Pe de altă parte, tocmai limbajul esopic, dar nu numai, a fost o metodă prin care filmele lui Tatos au păcălit vigilenţa cenzorilor sau poate că aceştia s-au lăsat „păcăliţi”. „Ele erau acceptate ca bizarerii stilistice şi inocente de comisarii politici care făceau pe proştii”, scrie Lucian Pintilie.
4. Pentru că din paginile scrise sub imperiul unei frici devenite a doua natură aflăm în detaliu cum funcţiona cenzura şi cum se făcea artă, în speţă film, sub comunism. Pe 20 mai 1973, Alexandru Tatos scrie în jurnal: „Dictatorii sunt întotdeauna dezinformaţi. E rezultatul fricii pe care o sădesc. Cad în propria lor capcană: a terorii. De fapt, mi-e frică – mi-e frică să spun tot ce gândesc. Dacă acest carnet cade în mâna cuiva? La români, stomacul e mai important decât creierul. Chiar şi decât picioarele…”
5. Pentru că descoperi ce însemna lucrul cu actorul în faţa camerei de luat vederi sau, oricum, pe platoul de filmare, dar şi prin ce este înnebunitoare munca la un film, când totul sau aproape totul este învăluit în ceaţă, spre deosebire de teatru, în care gândirea lui Tatos este sau pare mai aplicată.
6. Pentru că această lungă şi dureroasă confesiune ar fi putut foarte bine să poarte titlul cunoscutului volum al lui Jeni Acterian „Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit”. Alexandru Tatos nu este nici măcar o dată cu adevărat mulţumit de Alexandru Tatos. Şi din cauza unui perfecţionism dus la extrem, dar şi din pricina unei apetenţe, cu dus şi întors, pentru conceptualizare. În acest sens, regizorul era într-adevăr un „copil” al epocii sale.
7. Pentru că pornind de la acest document se poate face un bun studiu de caz asupra aşa-zisului „cinema de idei”. Pentru că nu cuprinde nicio reţetă şi nici un poncif despre teatru, film sau despre orice altceva.
8. Pentru că o să descoperi şi utilitatea, şi farmecul combinaţiei dintre jurnalul de creaţie şi confesiunea biografică, pe care au mai testat-o, e drept, şi alţi regizori, dar puţini din România.
9. Pentru că nu seamănă cu niciun jurnal de atelier publicat de vreun regizor român.
10. Pur şi simplu pentru că iese la lumină mult din şi despre un creator de forţă şi despre filmele ca „Secvenţe”, „Mere roşii”, „Duios Anastasia trecea”, „Întunecare”.
Alexandru Tatos, „Pagini de jurnal”, Editura Nemira, 2010
Print