E imposibil de făcut o listă cu trei – doar cu trei – spectacole memorabile dintr-o perioadă atît de lungă, de două decenii şi mai bine, socotind din 1990, de la schimbarea de regim politic din România, cînd viaţa teatrală s-a putut relansa în libertate şi într-un sistem instituţional care s-a dezvoltat după cu totul alte reguli ale jocului decît înainte. Uneori, selecţia nu e uşoară nici dacă vorbim despre o singură stagiune! În douăzeci şi ceva de ani, cei zece-cinsprezece-douăzeci de mari regizori ai perioadei, din vreo trei-patru „generaţii de creaţie”, au semnat numeroase montări, nu puţine memorabile, obligatoriu de pus pe o listă care n-ar ieşi deloc scurtă.
Sigur, ne-ar ajuta stabilirea unor criterii mai restrictive: cele mai importante sau mai influente spectacole ale ultimelor circa două decenii; ori cele mai de succes! (ceea ce poate să nu fie totuna cu impactul asupra mişcării teatrale…); şi aşa mai departe. O posibilitate fiind şi aceea a subiectivităţii asumate, nu neapărat fără alte criterii, dar nici limitată de ele: spectacolele care ne-au tuşat cel mai intens şi ne-au rămas în memoria afectivă.
Las acum deoparte alte nume şi titluri şi-mi amintesc – de pildă – versiunea bucureşteană a Trilogiei antice a lui Andrei Şerban (la Naţional), cu care s-a dat practic noul start al teatrului românesc postcomunist, apoi mai recenta sa dramatizare clujeană după filmul lui Ingmar Bergman Strigăte şi şoapte (Teatrul Maghiar de Stat; din păcate, n-am văzut şi Unchiul Vania); sau marile creaţii post-1989 ale Cătălinei Buzoianu, de la punerea în scenă a absurdului urmuzian (la Ţăndărică) la mai recenta montare a piesei lui Matei Vişniec Ioana şi focul. Din „valurile” următoare, din palmaresul extraordinar de bogat al unor Alexandru Dabija, Laszlo Bocsardi, Victor Ioan Frunză, Mihai Măniuţiu, Silviu Purcărete sau Tompa Gabor (ordine alfabetică!): Trei surori (Ploieşti) şi alte cehoviene sau mai noile experimente pe texte de Creangă şi Caragiale (pe diverse scene din ţară) sau Phyramus şi Thisbe (la Odeon) sau recenta dezlănţuire de fantezie din Florenţa sînt eu după Gellu Naum şi Jules Perahim (Naţionalul din Cluj) – ale celui dintîi; Hamlet (Metropolis) sau, acum, Neguţătorul din Veneţia (Teatrul maghiar din Sfîntu-Gheorghe) ale lui Bocsardi; seria extinsă a creaţiei lui Frunză, din care se pot alege şi mari montări, precum Faust sau Caligula (Baia Mare), experimente sofisticate precum spectacolele Trupei pe butoaie (Tîrgu Mureş/UNITER), apoi ionesciana Regele moare (Theatrum mundi) sau Darul Gorgonei după Peter Schaffer (Tîrgovişte), pînă la încîntătoarele miniaturi din ciclul Teatrul mic pentru cei mici, cu marionete (Arad), fără să uit minunăţia dipticului de Călătorii cu dricul (Teatrul maghiar din Timişoara); Măniuţiu – de la faimosul său Richard al III-lea (Odeon) la teribila Iubire a Fedrei după Sarah Kane (Arad), cu atîtea alte puncte de vîrf; seria craioveană a lui Purcărete, apoi celelalte „hit”-uri ale sale, dintre care cele mai vii în memoria mea de spectator au rămas recentele montări sibiene Cumnata lui Pantagruel (într-o iniţială versiune internaţională), Faust şi Metamorfozele după Ovidiu; sau Cîntăreaţa cheală (veche şi nouă) a lui Tompa (la Teatrul Maghiar din Cluj), viziunea sa asupra lui Hamlet (Craiova)şi atîtea altele. Dintre propunerile regizorilor din „valul” următor, rămîn memorabile – bunăoară multe ale lui Radu Afrim, de la De ce fierbe copilul în mămăligă (Odeon) sau Alge. Bernarda’s House Remix (Sfîntu Gheorghe) la joi.megaJoy după Katalin Thuroczy (tot la Odeon), Omul pernă (Brăila) sau Boala familiei M. (Timişoara). Şi altele, şi altele, printre care iarăşi sibienele Canibalii de Alexander Hausvater după George Tabori sau Vremea dragostei, vremea morţii a lui Radu Alexandru Nica după Fritz Kater, printre cele mai emoţionante montări ale celor două decenii şi un pic; sau propunerile provocatoare ale lui Alexandru Darie şi Dragoş Galgoţiu după Heiner Müller, Anatomie. Titus. Căderea Romei (Bulandra), respectiv Hamletmachine (Odeon) etc. etc. etc. Din ce-am reuşit să văd, alte spectacole faimoase – destule – scăpîndu-mi.
Toate – fireşte – articulate într-un scenariu de evoluţie a întregului cîmp teatral românesc al perioadei. În orice caz, doar trei „cele mai bune spectacole din ultimii 20 de ani” nu pot numi, iertat să fiu!…
Print