Dacă accesaţi publicaţia online Art Act Magazine (www.artactmagazine.ro), printre articolele recente veţi găsi o „cronică” halucinantă a Mihaelei Michailov la „Jocul de-a vacanţa”, după Mihail Sebastian, spectacol montat de Radu Afrim la Teatrul Municipal Baia Mare. Cronicarul a citit-o şi nu i-a venit să-şi creadă ochilor. Dar a înţeles, încă o dată, deşi nu mai era nevoie, de unde reticenţa regizorului şi actorului român faţă de critica de teatru, aşa cum se practică ea azi în România.
Că o cronică nu mai înseamnă de mult o analiză nu mai e de mult un secret. Din artă cronica de teatru a ajuns o serie de impresii sub tirania gustului personal, mai mult sau mai puţin filozoficoase. Aşa că sub titlul „Acţionism ludico-manelisto-piesagist” (greşeala de ortografie din ultimul adjectiv nu îi aparţine Cronicarului) găsiţi câteva panseuri, exprimate în limba de lemn a tânărului dornic să arate ce a învăţat în facultate, fie că are legătura cu obiectul supus criticii, fie că nu, despre cum să interpretăm noi, spectatorii, piesa montată de Afrim. Panseuri ce trădează o admiraţie necondiţionată pentru gestul „îndrăzneţ” al regizorului care face următoarele operaţiuni: „anfetamizează ludicoman” piesa lui Sebastian, „stoarce textul de balastul literar-anost” (observăm, desigur, cine vorbeşte despre „balast”!) „dinamizează dialogurile prin accente actanţial-stilistice”, produce „mutaţii nu doar în macroactualizarea textului, dar şi în microentităţile lingvistice…” În rest, numai de bine… Eu va las sa savuraţi textul şi să vă edificaţi.
Dacă n-ar fi comică, ar fi tragică sau vice versa boala junelui intelectual român care se ascunde în faţa unei preţiozităţi verbale care nu scuză şi nu ascunde nimic, dar aminteşte negreşit de nişte personaje celebre ale lui Molière, ceva cu preţios şi ridicol, „nu spui, ştie dumnealui cine”, vorba lui Caragiale…
Prea rar bântuit de nuanţe şi întrebări, criticul român dă note şi nu pare să se poată situa decât o extremă sau cealaltă. Între admiraţia necondiţionată şi dezgustul care se transformă în „critică demolatoare”, nu cunoaşte altă atitudine. Cât despre demonstraţia de idei pe care o presupune o cronică, ea e sublimă, ca să cităm acelaşi clasic, dar…
Print
Unele “personagii” au un hobby: sa prolifereze “cuvinte goale ce din coada au sa sune”. Din pacate nu am inteles nimic din a ce a vrut sa spuna doamna, dar am vaga senzatie ca nu i-a placut spectacolul 😀
problema e ca doamna scrie si teatru; cam in acelasi mod; dar fiind bine cocotata (selectioner de festival, critic, tzutzar sau ce-o mai fi), culmea, se si joaca…