Macbeth, un „om inerţios”, cu o „soţie mult mai decisă”

Cu părere de rău vă vestesc că n-am izbutit să elucidez între timp enigma legată de necunoscutul Florică Ichim. Nu mi-a venit nicio idee salvatoare şi nici nu m-am răzgândit, astfel încât să mă lepăd de ipoteza precar expusă Domniilor Voastre săptămâna trecută. Domnul Florică Ichim, dacă există altundeva decât în închipuirea unui gazetar, de are trup din carne, şi nu e doar o plăsmuire, e un pişicher pe cinste.

Între zburdatul cu măsură pe câmpiile pe care în sfârşit se iţeşte primăvara, câteva cărticele atât de bune, că m-am lins pe degete după ce mi-am desfătat simţurile şi creierul cu ele, şi câteva năzbâtii cam obosite ale pălmaşilor Thaliei, m-am delectat cu prietenul meu Internetul, şi el sărăcuţ în năzbâtii săptămâna asta. Singura faptă pestriţă care s-a vădit a-mi fi irezistibilă este o cronică la „Macbeth”, montat de Radu Penciulescu la Naţionalul bucureştean. Şi, dacă mă cunoaşteţi cât de cât, ştiţi că nu e vorba despre opinia exprimată, căci mă aflu bufon şi-ncă unul cu renume peste veacuri. Prin urmare, dacă eu nu cred în dreptul la liberă exprimare, atunci cine?

Cred în dreptul Răzvanei Niţă de a-şi exprima admiraţia faţă de spectacol. Însă în scrisul ei şi în gândirea ce-o animă n-am cum să cred, că nu mă lasă bruma de creier ce mi-a mai rămas. Delirul lingvistic şi ideatic la care se dedă cu convingere, de le primul până la ultimul rând, n-are cum să nu mă facă să-mi ascut pana, deşi s-ar putea să pic în capcana redundanţei.

Articolul cu pricina, intitulat criptic (pentru că nu se justifică până la final) „Macbeth, un criminal fără armură”  (http://port.ro/article/27485), etalează cu asupra de măsură gândirea bâlbâită, colportează clişee penibile şi goale, nu se sfieşte să urce pe culmile aberaţiei, să-şi dea cu stângul în dreptul de la un paragraf la altul, să recurgă la o gramatică precară (niscaiva dezacorduri între subiectul postpus şi predicatul lui etc.) şi la cuvinte care împreună alcătuiesc nonsensuri cât casele din Băneasa, care se văd cu ochiul liber de la depărtare sau din avionul care aterizează sau decolează din apropiere.

Când veţi citi comentariul în chestie, veţi înţelege de ce n-am loc, putere şi vreme să comentez pe larg fiecare „porumbel” ce zboară nestingherit din gândirea şi zicerea autoarei. De-aş face asta, m-ar apuca Paştele sau mi-ar plesni o venă uscată, de atâta străduinţă.  Aleg câteva.

1. Clişeu gol de sens: „discurs-spectacol” (pleonasm baban, căci orice act artistic e un „discurs”, zic semiotica modernă, estetica şi alte surate ale lor) care e „un studiu complex” , adică „o expediţie în substanţa textului” şi „aventura întâlnirii actorului cu personajul”.
2. Gândire criptică pentru cititor (şi exprimare stângace bonus): Radu Penciulescu crede că „teatrul nu înseamnă soluţii sau invenţii preconcepute, ci descoperire şi de-construcţie, recompunere şi aducere în contemporan”. Clar ca „bună ziua” ce a vrut a zice autoarea, nu?
3. Imprecizie şi generalizare de amator: „cum se spune (recită) Shakespeare, tirada goală, completă finit”. De unde se vede că habar n-are vajnica autoare de cum „se spune” Shakespeare, care se spune în feluri fără număr, fără număr…
4. Nonsens: „mentalităţi spiritual-culturale”, „tomografie a procesului de creaţie”. Deh, în DEX nu ne uităm decât atunci când suntem nesiguri, ceea ce nu e cazul autoarei.
5. Lipsa flagrantă de logică: actorii „nu interpretează capodopere”, ci „situaţii, fapte etc. cu caracter destinal” (autoarea vede o opoziţie între situaţii şi capodopere – al căror antonim ar fi, după mintea mea puţină, operele minore sau, eventual, creaţiile fără valoare). Carevasăzică, încurcă borcanele de nu le mai descurcă nimeni. Şi: spectacolul nu este o interpretare a piesei într-o anumită cheie, ci „spectaculosul drum până la tragedia marelui autor englez”.  Ce să zic? Combate bine, la fel de bine cum pricep gazeta Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu.
6. Exprimarea ridicolă, de trestie negânditoare şi nevorbitoare, care geaba-a fost la şcoală: „om inerţios”, „soţia mult mai decisă”; după ce devine rege, pentru protagonist începe „depresurizarea” (plus un dezarcord bonus în locul cu pricina); realizatorii spectacolului „au dat dovadă de mare înţelepciune”.

Cam aşa dragii mei, nu insist şi nu vă stric plăcerea dându-vă explicaţii. Nu mai zic că în felul ăsta nici nu vă jignesc inteligenţa. Oricum, urmează apoteotic finalul constând în laudatio pentru Ion Caramitru. Foarte bine. Laudatio să fie, dar să ştim şi noi prin ce a anume a convins acest rol, în viziunea autoarei. N’est-ce pas? Ba, spa, coane Fănică, curat spa!

P.S. Propun o nominalizare la „Zmeura de aur” pentru Secţiunea „Cronicari la debut”. O merită cu prisosinţă şi mie-mi place dreptatea.