A murit prinţul Şerban Cantacuzino, actorul navetist

Săptămâna trecută a încetat din viaţă, la Paris, Prinţul Şerban Cantacuzino, om de teatru născut în România, fiu al reputatului medic Ion Cantacuzino (care şi-a încercat norocul şi în artele spectacolului, fiind şi primul român care a semnat o carte despre cinema) şi nepot al renumitei actriţe Maria Filotti. Înhumarea a avut loc sâmbătă, 9 iulie, la Cimitirul Bellu din Bucureşti. La 70 de ani, după o carieră nu tocmai de star în teatru şi în film, dar după o experienţă deloc neglijabilă în televiziune, s-a stins în capitala Franţei, unde era stabilit din 1990, abia atunci reuşind să părăsească România, convins fiind că viitorul celor doi fii va arăta altfel în altă parte.

Ultimii 20 de ani din viaţa actorului imortalizat în câteva filme româneşti şi cunoscut în teatru pentru câteva prestaţii de la Bucureşti şi de la Constanţa au fost cât se poate de liniştiţi. Şerban Cantacuzino şi-a dedicat timpul unei asociaţii care organiza evenimente artistice. Din activitatea sa de coordonator al acestei organizaţii fac parte şi facilitarea participării unor trupe de teatru româneşti la evenimente de gen de la Paris.

Contaminat de virusul teatrului, după cum el însuşi a povestit, la o vârstă fragedă, graţie apropierii de legendara sa bunică, micul prinţ a călcat pe scenă prima oară la doar zece ani. În 1952, a debutat, dacă se poate spune aşa, alături de Maria Filotti, cu care-şi învăţa rolurile, în spectacolul „Prinţ şi cerşetor”, montat la Naţionalul bucureştean. Scena l-a cucerit şi n-a mai ieşit niciodată de sub fascinaţia ei, amintindu-şi peste ani, cu ocazia unui interviu: „La teatru, în clipa în care simţi curentul scenei la ridicarea cortinei şi vine mirosul din sală, şi atmosfera aceea e un moment atât de puternic… nu poţi să-l uiţi. Mi-am dat seama că nu mă mai vindec, că este ca o boală, aşa că am hotărât să dau la Facultatea de Teatru”. Până la vârsta majoratului, a jucat la Teatrul Armatei şi la Teatrul Tineretului, la acesta din urmă făcând parte din distribuţia producţiei „David Copperfield”, iar după etapa figuraţiei, a debutat ca actor la teatrul din Constanţa, unde a primit repartiţie după absolvirea Facultăţii de Teatru, în stagiunea 1963-1964, în spectacolul „Richard al III-lea”, interpretându-l pe Eduard într-o montare în care George Vraca ţinea capul de afiş. Ani grei pentru România, ani grei pentru intelectualii şi artiştii ei, ani umilitori, despre care prinţul îşi amintea mai târziu fără ranchiună: „Făceam naveta cu trenul, veneam la spectacol în Bucureşti, plecam la repetiţii la Constanţa. Luam trenul, mă urcam în plasa pentru bagaje, aşa aveau trenurile pe vremea aceea, şi dormeam până dimineaţa”.

Peste decenii, avea să-i facă un elogiu – care poate părea nemeritat – teatrului românesc: „În şcoala de teatru românesc se vede influenţa ruso-italiană, un metisaj nemaipomenit. Clasicul stil rusesc, aşezat, trăitor adevărat, şi stilul italienesc, improvizant, logoreic, s-au îmbinat într-un teatru profund şi viu; dau o profunzime şi o concreteţe. Şi englezii ne-au influenţat puţin; de fapt, noi am luat tot ce-i mai bun, adică tot ce este profunzime shakespeariană, tot ce ţine de aşezarea şi credinţa rusească, agitaţia şi nervozitatea italienească”.

Au urmat şi alte instituţii de spectacol în care a jucat, inclusiv Teatrul „Ion Crangă” şi Teatrul Nottara”, şi câteva filme. Printre acestea se numără „Străinul” (1964), „Gaudeamus Igitur” (1965), „Mări sub nisipuri” (1966), „Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă” (1966), „Fraţii Jderi” (1974), „Falansterul” (1979) sau „Cei care plătesc cu viaţa” (1991). Au urmat şi anii petrecuţi în Televiziunea Română, ca prezentator şi realizator de emisiuni, până când, în mod previzil, a devenit indezirabil din cauza originii. Apoi… Revoluţia şi plecarea cu peripeţii într-un Paris care fusese intangibil, cu tot sprijinut primit de la numeroşii membri ai familiei Cantacuzino, răspândiţi în toate capitalele Europei…

Print

Un Comentariu

  1. Alexandru Cantacuzino 11/07/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.